Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Disputa ,,ştiinţifică”… daci şi romani

 Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 31 martie 2014
Editor: Ion Istrate, 1 april. 2014

Disputa „ştiinţifică”… daci şi romani

Cele trei interviuri ale profesoarei Viorica Mihai publicate în Contemporanul nr. 11,12 şi 13 din luna mai 1975, ca şi din alte publicaţii nu au rămas fără rezultate. După circa trei luni de zile, în Contemporanul nr.27 din 4 iulie 1975, la rubrica „Orizont ştiinţific”, sub titlul „Ţinuta dezbaterii ştiinţifice”, urmare a unei scrisori expediate redacţiei de Vasile Drăguţ, directorul Direcţiei patri­moniului cultural-naţional, erau publicate opiniile unor oameni de ştiinţă – prof. dr. doc. Radu Vulpe, prof. dr. doc. D. Tudor, prof. dr. doc. K. Horedt, prof. dr. doc. I. Rusu, dr. I. Crişan, unii din ei punând la îndoială susţinerile cercetătoarei de la Muzeul regiunii Porţile de Fier din Drobeta – Turnu Severin.

 
Dacii,INO

Viorica Enăchiuc Mihai cu o carte în mână veche de 1000 de ani: CODEX .

Redacţia, susţinând în continuare, că „decantarea adevărului în ştiinţă e un proces de durată şi singura cale de a-l facilita este sprijinirea cu obiectivitate şi bună credinţă a dezbaterii ideilor”, chema specialiştii la continuarea discuţiei, publicând, la data respectivă, chiar în aceeaşi rubrică, două intervenţii ale unor specialişti, care, într-adevăr, citiseră editorialele şi cunoşteau şi lucrarea specialistei Viorica Mihai.

„Problema unor resturi de scriere foarte veche pe teritoriul patriei noastre este una din cele mai importante ale protoistoriei noastre, îşi expunea argumentele prof. dr. Cicerone Poghirc, şeful Catedrei de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti, preşedintele Asociaţiei de studii orientale din România, care îşi dezvolta ideile.

După tabletele de la Tartaria (cca. 3000 î.e.n.), insuficient exploatate, şi ele legate de Asia Mică, nu ar fi de mirare ca între secolele XVI – XIV î.e.n. să avem a face cu un alt sistem, provenit din aceeaşi direcţie. Arheologii şi lingviştii sunt de acord în a sublinia strânsele legături ale Ariei Mici cu Balcanii, din cele mai vechi timpuri, în ambele direcţii. Demonstrarea că semnele de pe obiectele de cult din complexul amintit constituie un sistem de scriere este un fapt ştiinţific de o însemnătate excepţională, dar şi de o uriaşă dificultate. Orice încercare serioasă în acest sens trebuie sprijinită cu toate mijloacele şi nu împiedecată din prejudecăţi bazate pe inerţie sau din invidie. Ca în cazul tuturor marilor descoperiri, trebuie trecut peste ceea ce credeam până ieri, chiar dacă aceasta cere renunţarea la teoriile de care eram legaţi, iar demonstraţia trebuie judecată în sine, în forţa argumentelor şi în coerenţa sistemului propus.

Acest lucru însă nu este deloc uşor. Autoarea (Veronica Mihai) propune o relaţie între civilizaţia Văii Indusului, hitiţi, liniarul A şi scrierea în discuţie, care nu putea fi exclusă din principiu şi în sprijinul căreia aduce argumente plauzibile, chiar dacă mai trebuie un plus de demonstraţie, nuanţări şi precizări. Numeroase alte teorii, cu circulaţie în lumea ştiinţifică, nu au în sprijin mai mult decât plauzibilitatea lor.

Cât priveşte descifrarea în sine, autoarea a stabilit într-un tabel comparativ similarităţi cu sistemele de scriere amintite, care dau de gândit. Citirea propriu-zisă a „textelor” necesită însă, după părerea mea, încă multă demonstraţie, îmbunătăţirea şi îmbogăţirea argumentării, ilustraţia materială, argumente din istoria comparată a celor două culturi etc.

După părerea mea, multe dintre obiectele cu desene luate în discuţie, nu reprezintă texte, ci ornamente (în primul rând cele simetrice), în timp ce altele, cele din peşteră, sunt evident scriere. Pentru a se putea iniţia o discuţie obiectivă şi constructivă, trebuie dată posibilitatea publicării acestor prime rezultate, chiar cu riscul de a fi modificate sau negate ulterior, dat fiind importanţa problemei în discuţie”.

Se cita dintr-un alt referat care aparţinea profesorului Ariton Vraciu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, doctor în filologie, specialist recunoscut pe plan internaţional în studiul limbilor vechi indo-europene (inclusiv hitita): „Este o cercetare unică în felul ei dar care a fost posibilă pe fondul unor remarcabile descoperiri şi studii realizate de oamenii de ştiinţă în ultimii 60 de ani.

Descoperirea de faţă este deci una epocală şi relevă merite extraordinare, talent, pasiune şi multă, foarte multă trudă. Acest efort tenace, izvorât din dragostea de scrieri, făuritori ai civilizaţiilor, a fost răsplătit prin rezultatele obţinute – care interesează în primul rând, în ştiinţă – rezultate asupra cărora trebuie să stăruim atât pentru valoarea lor neobişnuită, cât şi pentru a desprinde concepţia de ansamblu şi de amănunt a autoarei, expusă logic, adică sistematic, concis, bazată pe analiza scrupuloasă a materialului avut la îndemână.

Descifrarea inscripţiilor din complexul cultural Zuto – Brdo – Gârla Mare, în raport cu scrierea în liniar A şi cu scrierea culturii Harappa, realizată de autoarea cărţii, pe care o recomand fără nici o rezervă spre a fi publicată neîntârziat, înlesneşte considerabil cunoaşterea istoriei societăţilor omeneşti din epoca bronzului în Balcani, insulele Mării Egee, Anatolia şi Valea Indusului şi contribuie substanţial la elucidarea unor enigme ale acestor civilizaţii străvechi din zone situate sau aflate la distanţe enorme.

Concluziile autoarei se bazează pe o analiză cu metode complexe: domnia sa pune la contribuţie, în chip ideal, cercetările arheologice cu cele antropologice , datele etnologice şi erudiţia istoricului şi a lingvistului, ceea ce dă valoare de argument infailibil rezultatelor şi soluţiilor propuse în urma unui examen profund şi îndelungat. De fapt, până la Viorica Mihai, cercetătorii români nu s-au angajat, în mod aşa de decis – şi cu astfel de rezultate – în efortul mondial de descifrare a tainelor ascunse în scrieri necunoscute, mai ales că de data aceasta, problema avea contingenţe directe cu istoria unei civilizaţii care a fiinţat şi pe teritoriul ţării noastre.

Viorica Mihai a stabilit, în afara oricăror îndoieli, că la Zuto – Brdo – Gârla Mare pe obiectele de ceramică avem de a face nu cu decor, ci cu o scriere. Autoarea cărţii, excelentă cunoscătoare nu numai a arheologiei, antropologiei şi istoriei, ci şi a lingvisticii, a descoperit numeroase similitudini între scrierea culturii Harappa , scrierea hitită hizioglifică şi cea în liniar A şi a demonstrat că ele nu sunt numai formale, ci uneori reprezintă la fel şi redau valori fonetice identice sau apropiate.

Concluzia Vioricăi Mihai este extraordinară prin noutatea ei şi de aceea ar putea părea incredibilă; inscripţiile de pe vasele culturii Zuto- Brdo – Gârla Mare au fost redactate în limba lusiană, îndeaproape înrudită cu hitita; în aceeaşi limbă au fost scrise şi textele liniare A. Ceea ce reţin, în mod deosebit, din întreaga lucrare, este faptul că autoarea nu face afirmaţii decât după ce a epuizat argumentele furnizate de arheologie, antropologie, lingvistică şi istorie.

În concluzie, prezenta cercetare a Vioricăi Mihai – pe care repet, o recomand spre a fi tipărită în cel mai scurt timp – aduce numeroase contribuţii personale (originale), de fapt, revoluţionare – şi va fi citită cu un foarte mare interes, nu numai de publicul de la noi, ci şi de specialiştii din alte ţări, care vor fi puşi în faţa unor rezultate „senzaţionale”.
*
Cele de mai sus se încheiau cu invitaţia redacţiei revistei Contemporanul a specialiştilor din domenii să comunice, în cunoştinţă de cauză, punctul lor de vedere asupra celor formulate de cercetătoarea Viorica Mihai.

Cum obiectivitatea şi buna credinţă nu erau încă de pe atunci trăsături unanime nici în lumea specialiştilor, cititorii luau cunoştinţă că la scurt timp după publicarea în Contemporanul a celor trei interviuri, conducerea Muzeului regiunii Porţile de Fier – presată probabil şi de alte interese – i-a comunicat Vioricăi Mihai schimbarea ei din specialitatea „orânduirea comunei primitive” – unde înfăptuise atâtea realizări – în specialitatea „istorie modernă”.

Intervenţia lui Vasile Drăguţ – care nu era atunci un oricine, era şi important om politic în stat – constituise, fireşte cel mai tare argument al disputei „ştiinţifice”!
*
După cum se vede, cartea „Mesaje din epoca bronzului” apare la editura Amurg sentimental Bucureşti, după circa  30 de ani, în anul 2008, moment de care nu s-a mai putut bucura şi prof. Ariton Vraciu, plecat spre cercetarea Eternităţii, deplin încărcată de satisfacţii.

„Această carte a izvorât din dragoste de oameni, din admiraţia pentru tot ce s-a creat şi realizat de-a lungul timpurilor” – spune autoarea în cuvântul „Către cititori”. Ea trece în revistă succesele în ştiinţă de care se ocupă şi nu-i uită nici pe cei care, ca şi ea, s-au lovit de tot felul de greutăţi în activitatea desfăşurată.

Despre G. Smith, cel care în 1872 citeşte legenda potopului, a textului din biblioteca Assurbanipal (Babilonia), aflăm că nici el – deşi era singurul specialist care citea inscripţiile – nu s-a bucurat de aprecierile cuvenite. Hărţuit de lipsuri materiale, fără asistenţă medicală, s-a stins din viaţă la 19 august 1876, înainte de a împlini vârsta de 36 ani.

„Mi-e rău. Dacă ar fi venit un medic, m-aş fi putut însănătoşi, dar n-a venit, aşa că mă îndoiesc; dacă acesta este sfârşitul, atunci iertaţi-mă. am muncit toată viaţa pentru ştiinţă. Colecţia mea va oferi un câmp bogat de cercetare. M- am pregătit să-l prelucrez singur, dar acum doresc ca toţi cercetătorii să aibă posibilitatea de a studia antichităţile şi observaţiile mele. Mi-am făcut datoria pe măsura puterilor.”, scrie el într-una din scrisorile sale rămasă prietenilor.

În anul 1880, cercetătorul rus M.V. Nicol’schi care recunoaşte scrierea sumeriană, confirmată apoi în 1946 de profesorul american S.N. Kramer, descrie în lucrarea „Istoria începe de la Sumer”, publicată de abia în anul 1957, în prefaţa la ea, el precizând greutăţile de care s-a izbit, notează: „Cea mai mare parte a documentelor din acest volum au fost strânse cu preţul unor mari eforturi, cu sudoarea şi lacrimile mele, ceea ce explică nota adeseori personală a acestei lucrări.”

De unde şi concluzia: indiferent de perioade, ştiinţa îşi face cu greu locul, iar cercetătorii trebuie să fie permanent nişte adevăraţi luptători. Cercetătorii, ca şi toţi cei ce folosesc hârtia şi scrisul, totul se face cu mari sacrificii, cu lacrimi şi privaţiuni, mai ales în cazul omului care trăieşte din venituri limitate, pensia sau ajutorul de şomaj.
                                                          *
Celebrul profesor şi arheolog italian Marco Merlini, autorul cărţii „La scriitura e nata în Europa” – 2004, cel căruia îi datorăm datarea  Tăbliţelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilită la aproximativ 7300 de ani, cu mult înaintea scrierii sumeriene, face dovada  că scrisul  s-a născut pe teritoriul  României, scrie Daniel Roxin-Bucureşti, în revista Magazin cultural-ştiinţific Lohanul-Huşi nr. 29, p. 15. „Vatra vechii Europe este locul în care s-au născut primele culturi ale continentului, locul unde a apărut limba din care s-au format, după aceea, limbile vorbite astăzi în Europa, locul apariţiei primei scrieri din lume…”, susţine şi  redacţia.

În 2004, când  Marco Merlini a ajuns la Cluj, unde se păstra inventarul descoperit la Tărtăria,  a găsit, alături de  celebrele tăbliţe şi piese osoase, conservate împreună, ceea ce însemna că erau de aceeaşi vârstă. Pentru că descoperitorul şi depozitarul arsese tăbliţele, ca să nu se deterioreze, oaspetele, om de ştiinţă, s-a ocupat de fragmentele osoase, tratându-le ştiinţific.

– Oasele, ca şi tăbliţele sunt foarte vechi.  Testate cu carbon 14 s-au eliminat orice discuţii sau speculaţii despre vechimea tăbliţelor.  Acum avem certitudinea vechimii lor. A rămas să dovedim că scrierea a început în  Europa cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România avem acum o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe, afirma omul de ştiinţă.

Despre faptul că specialiştii români au rămas indiferenţi, deşi oameni de ştiinţă precum Harald Haarmann sau Marija Gimbutas aprobau de mult, italianul îi acuză că sunt „bântuiţi” de romanomanie şi nu le place cultura dacilor, lucru care nu e bine, mai ales în ştiinţă.

„Dacismul ca reacţie la excesele latinismului” îşi intitulează prof. dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militară Naţională, Bucureşti, documentarul, în aceeaşi publicaţie, Lohanul nr.29, p.16, unde, ni se probează că istoricii latini şi greci din secolele care au urmat cuceririi Daciei au scris despre valahi (vlahi, blachi) ca urmaşi ai dacilor, impresionaţi mai ales de portul lor care semăna izbitor cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian din Roma,  citim: „Generaţia de la 1848, prin publicarea „Daciei literare” şi a „Magazinului istoric pentru Dacia”, pregătea unirea tuturor românilor sub numele străvechi de Dacia. Delegaţia românilor ardeleni venită la domnitorul Alexandru Ioan Cuza propunea „continuarea unirii”  până la realizarea „Regatului Daciei”.

Când „partida latinistă” a impus numele de România şi cultul cuceritorului Traian, Alecu Russo, Cezar Bolliac,  Bogdan Petriceicu Haşdeu şi chiar Alexandru Odobescu au simţit nevoia să-şi pună în  lumină rădăcinile dacice. Eminescu însuşi va contribui la acest curent prin creaţia literară şi publicistica sa politică, spunând că în România „totul trebuie dacizat”.

Pentru că Academia Română şi facultăţile de istorie de le universităţile din Bucureşti şi Iaşi promovau latinismul, Teohari Antonescu şi Nicolae Densuşianu au continuat să înalţe edificiul dacologiei, beneficiind de simpatia tacită a Regelui Carol I.

După realizarea României Mari,  atât mişcările politice şi culturale de dreapta, cât şi avangarda literară şi artistică au exprimat simpatii daciste, având exponenţi în Armata Română – generalul Nicolae Portocală –  şi  în Academia Română – Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti.

Ocupaţia sovietică şi „glaciaţiunea comunistă” au înăbuşit  orice sămânţă naţionalistă, însă „dezgheţul” din vremea lui Ceauşescu a dus la repunerea în circulaţie a ideilor lui Nicolae Densuşianu şi promovarea lor de către conducerea de partid şi de stat.

După căderea comunismului, dacismul a fost blamat şi acuzat de „nostalgii comuniste”, dar înlăturarea cenzurii a permis răspândirea fără precedent a dorinţei de a ne cunoaşte mai bine adevăraţii strămoşi, de a studia multidisciplinar şi transdisciplinar istoria noastră străveche, dincolo de comoditatea unor cercuri academice şi de inerţia unei „tradiţii latiniste”.

În cursul ultimelor patru secole, afirmarea virtuţilor dacice a fost o reacţie firească la exagerările latiniste. Venit în vizită la Densuş,  Nicolae Iorga observa  „daci noi, de două mii de ani”, care trăiau încă în „raiul pământesc al păstorimii lui Decebal”, după spulberarea vremelniciei stăpânirii romane.

Actuala „clasă politică” românească a sărbătorit cucerirea romană ca „intrare în Europa”. Să ne amintim ce le spunea Eminescu unora dintre contemporanii săi: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul!”

Suficient, deocamdată, să înţelegem, Dacismul este o reacţie cuceritoare…                                                                            

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5