Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Doar o ramură de tei în floare (15 iunie 1889-15 iunie 2012)

Doar o ramură de tei în floare
(15 iunie 1889-15 iunie 2012)

Tei-Biserica-Uspenia, 15iun2012,fotoAgata [800x600]Meditând la declarația Poetului ”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, precum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar”, ne dăm seama că era conștient, de înzestrare dumnezeiască și că existența sa pământească, de doar 39 de ani, putea fi exprimată metaforic o ”mare de amar”.

Daca despre opera sa artistică au curs râuri de pagini și vor mai curge încă, mai putin s-a vorbit despre anii săi de muncă în calitate de slujbas al statului. Două sunt capitolele la care ne oprim în această mare trecere , cum ar spune Lucian Blaga, activitatea de revizor școlar și cea de redactor la ziarul ”Timpul„ și ca revizor școlar in județele Iași și Vaslui, și ca jurnalist la București, Mihai Eminescu a trudit doar in interesul celor mulți. A dorit intotdeauna ca românii să se ridice învățând carte, să-și cunoască interesele, fără a fi mereu la cheremul celor de la cârma țării.

Ca revizor școlar avea în circumscripția sa 152 de școli împrăștiate in județele Iași și Vaslui, printre dealuri și văi împădurite, când căile de comunicație erau de neimaginat, dacă privim in urmă cu 137 de ani.

Din procesele verbale intocmite, din numeroasele adrese inaintate ministrului, desprindem o imagine deplorabilă a învățământului vremii.

Școli dărăpănate funcționând la mari distanțe în case țărănești cu chirie, dascăli cu o pregătire precară și mai ales rău plătiți. Într-o adresă înaintată prefectului de Iași, îi cere să se verifice bugetele comunale și să se asigure salarii corespunzătoare. Aflăm că un învățător avea 400 de lei, iar primarul incasa 1800 de lei plus diurna 600 de lei.

Pentru încălzirea a două școli, curățenie, mobilier și doi invățători era alocata suma de 1508 lei. Erau școli in care o singură sală era pentru elevi si 4 săli pentru d-na directoare. Ca revizor școlar el era si curier si copist si regitrator si examinator pentru cei ce urmau a fi dascăli, încât se vedea mereu a fi depășit de legile timpului și ale spațiului care sunt ”apriorice și nu sufăr nici o discuțiune”-scria el-

În școli și la Minister, Eminescu a recomandat Abecedarul realizat de I. Creangă și Ienăchescu, pentru învățarea logică, intuitivă și nu mecanică.
El combate manualele scolastice, ”ca in somnanbulism , elevii nu știu ce scriu, nici ce citesc”. El spune ”nu învățătorului sever și țeapăn, cu verigile-n mână ci un suflet care să coboare la sufletele copilărești”.
El subliniază că manualul recomandat”este o demonstrație a deosebirii dintre pedagogie și dresură”, adică o metodă de învățare logică și nu mecanică.

La această comemorare (123 de ani de la trecerea în neființă a marelui poet) e bine să ne amintim și de amarul adunat de jurnalistul incomod pentru politica vremii, la ziarul ”Timpul„ în perioada 1877-1883 din București.

În volumul ”Opere politice”-2008, Cassian M. Spiridon, în cele peste 1600 de pagini, publicistica este organizată pe mari teme cu caracter politic.

Se poate desprinde cu ușurință câtă forță intelectuală și cât timp a cheltuit Eminescu, pentru a-și spune cuvântul în presă, pentru a arăta starea de lucruri din România de atunci și a condiției românilor de pretutindeni. A făcut-o cu o serioasă documentare istorică și cu o frumusețe a verbului său , cu o intensă participare sufletească.A sacrificat pentru aceasta o parte din opera sa de poet.

Nicolae Iorga spunea că:”a stat cu fața la dușman zi de zi,an după an în calitate de ziarist”.
Îl considera prea ”ingăduitor pe Carol I în politica sa internă și externă. El cerea”să nu cultivăm nici o periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident. Singura simpatie ce ne este permisă este aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ. De aici detractorii l-au învinuit de naționalism, mai târziu. Eminescu s-a declarat impotriva ruperii unei părți din Basarabia în favoarea Imperiului Țarist și o spune răspicat:„oricine lucrează contra unui interes al țării sale este un trădător și trebuie pedepsit”. Contestă vehement cheltuielile inutile și neurgente, referindu-se la înființarea de băi publice, care două zile pe săptămână să funcționeze pentru populația săracă. Aspect care ne trimite la investiții de azi.

El recunoaște sarcastic:”guvernul are nevoie de spălătură și camera de lăutoare. Într-un articol din 30.11.1879 se declară ingrozit de îndatorarea țării pentru generații întregi, pentru răscumpărarea drumurilor de fier:”S-apropie începutul sfârșitului… în momentul in care nu vom avea datorii, nu vom mai avea nici țară”.

Despre inchiderea școlilor rurale, ne arată cauza (9 iulie 1880,”Timpul„):”Ce trebuie să învețe mojicul carte? oare patriarhii nu știu carte, împreună cu ministrii și generalii, apoi țăranul să știe gramatică și aritmetică să-l întreacă pe D.Dim sau pe generalul Cernat? Nu se poate una ca asta!”
Mai scria jurnalistul:”Bugetul statului cu cheltuieli se urcă, importul se urcă, mortalitatea se urcă, populația emigrează chiar în Bulgaria…”. Nu este de mirare ca un diplomat să îi ceară lui T.Maiorescu: ”mai potoliți-l pe Eminescu!”. Strădania de a-l potoli s-a dovedit eficientă prin chinul suportat de poet din iunie 1889. Din corespondența poetului, aflăm că era conștient de gheara politică ce-l ”trata” departe, mereu departe și tot in straie de deținut politic și cu mercur.

Din ”marea de amar” păstrăm un Luceafăr și tot din acel ”nor de aur” luminează o neprețuită pulbere cu care ne înnobilăm sufletește, ori de câte ori inflorește teiul, cu murmurul frunzișului, din care ascultăm în fiecare iunie ”sara pe deal”, ”mai am un singur dor” și corul ”somnoroaselor păsărele”, se cuvine ca și în acest iunie 2012, să-i dăruim poetului Național o ramură tânără de tei in floare, respectându-i o dorință:”Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri”!

Viorica Lavric
Gura Humorului, 15 iunie 2012



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5