Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Doi scriitori din Huşi, Constantin Manoliu şi Romeo Pivniceru, despre concitadinii lor, ştiu localnicii despre cărţile lor?

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Doi scriitori din Huşi, Constantin Manoliu şi Romeo Pivniceru, despre concitadinii lor, ştiu localnicii despre cărţile lor?

Primit pentru publicare: 15 Sept. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 16 Sept. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

        Citesc şi le recitesc textele cu toate că sunt redactorul cărţilor lor – „Iubiri pasagere” de C. Manoliu, Editura PIM, 2011, şi „Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut” (volumul IV) de Romeo Pivniceru,  finisat la 16 august 1999, tipografiat post-mortem, în 2019 la Editura Armonii Culturale-Adjud, autorii lor, cam de aceeaşi vârstă, în jur de 80 de ani fiecare, depăşind cu mult cei 50 de ani pe care îi sorocea un critic literar din Iaşi, membru al USR, l-am numit pe prof. univ. Bogdan Creţu care crede că după fatidica vârstă omul nu mai poate crea pentru că, traduc, îşi pierde minţile…şi nu are ce căuta în USR.

Nu ştiu câţi din huşeni au citit cele două volume sau ceea ce are scris Bogdan Creţu, dar eu care le ştiu şi le recitesc, punându-mi întrebarea din titlu, tare aş vrea ca cititorii-citindu-le să facă comparaţii între textele celor trei şi să constate, măcar pentru ei, valoarea lucrărilor, un reproş pentru intelectualii locali în primul rând că nu se apleacă asupra a ceea ce înmagazinează BIBLIOTECA MUNICIPALĂ, – şi cărţile în discuţie -,  nici ei şi nici chiar salariaţii acesteia chemaţi prin profesie să facă ceea ce gândesc eu.

Redau pentru huşeni dar şi pentru toţi mebrii Cenaclului la distanţă care ştiu istoria muncii lor şi ale celor 25 de cărţi ale lor, antologii, primele 15 , pe o temă dată, referitoare la înfrăţirea dintre tineri şi maturi în actul de creaţie, privind diferite stări ale noastre, – de la tinereţe pân- la bătrâneţe, dragostea, dorul de casă, a-casă, uitarea, uitarea de mama şi tata pentru că au devenit neputincioşi, de ţară şi neamul românesc, de şcoală şi religie, dar şi de compatrioţi, obiceiurile strămoşeşti, dar şi de „Istorii, comentarii, miscelanea”, care înseamnă însăşi BIBLIOTECA. Iată-l, în accest sens pe Romeo Pivniceru cum îşi descrie în 1999, în cartea citată, parte din concitadini „În turneu la Vutcani. Piş Mocanu, Jean Florescu şi Compania. Zaiafet la Riţu Berghea, p. 135-140, pentru cititorii de astăzi adevăraţi „Oameni fără importanţă”, dar care înseamnă istorie: … ”Vacanţele acestea de vară se succedau aproape identic, cu acelaş gen de distracţii, cu aceleaşi ore de studiu dedicate sesiunilor examenelor din toamnă, căci, cum spuneam, pe vremea aceea nu era nici o ruşine să ai ceva examene restanţă, faptul neconstituind o piedică să poţi frecventa cursurile anilor următori.

De aceea, aşa cum am mai spus-o în repetate rânduri, îmi vine foarte greu să localizez cu exactitate, când s-au petrecut anumite întâmplări, lipsindu-mi nişte repere în timp destul  de marcante, spre a putea face anumite conexiuni precise, necesare stabilirii unei cronologii adevărate. Dar oricum, ele pot fi plasate în oricare vară din aceşti ani de studenţie, fără a-şi pierde nimic din autenticitate. Astfel bunăoară, povestea aceea cu deplasarea la Vutcani cu piesa de teatru, se contopeşte atât de bine cu amintirea acesteia pe care am făcut-o acum când eram student, încât parcă constituie un singur eveniment în care detaliile amândorura sunt amestecate ca în vraful unui sertar plin cu fotografii nedatate, pe care, oricât te-ai strădui să le aşezi într-o succesiune firească, nu reuşeşti decât cu foarte mare aproximaţie, rămânând cu îndoiala că nu le-ai potrivit cum trebuie. 

Acum, dacă mă gândesc bine la persoanele care au participat la aceste turnee la Vutcani, înclin să cred că unele amănunte descrise mai înainte se referă mai curând la cea de a doua deplasare. Dar asta nu mai are nici o importanţă. N-aş putea spune cu ce repertoriu ne-am dus de astă dată la Vutcani, după cum n-aş putea explica de ce tocmai această comună exercita o forţă gravitaţională atât de puternică asupra manifestărilor noastre artistice din afara urbei Huşilor, se pare că impresariatul nostru, ţinând seama de calităţile artistice de care dădeam dovadă, găsise acolo locul ideal, pentru obţinerea unui succes garantat.

Din vălmăşagul amintirilor legate de această a doua călătorie, nu mi-au rămas prea multe în minte, despre reprezentaţie sau despre balul ce a urmat. Ştiu  doar că după serbare, o parte din grupul nostru a fost invitat, prin nu ştiu ce împrejurare, la o vadană binevoitoare, una Riţu Berghiu, care, vorba lui Topîrceanu „se ţinea cu un jandar”.  Femeia avea casă deschisă şi era foarte bucuroasă pare-se, când sub acoperământul ei, se încingea câte un chiolhan între tineri. Aici, nu ne-a trebuit mult ca să ne simţim cu toţii la largul nostru, mai ales că festinul îl patrona însuşi majurul, care, bucurându-se de toate graţiile gazdei noastre, avea toată casa pe mână, fără să mai punem la socoteală cheile de la pivniţă.

Riţu, cam lălâie şi trecută, se hlizea cu gura până la urechi lângă „plotonerul” ei. Acesta, cu vestonul aruncat pe umeri şi cu cămaşa descheiată la toţi nasturii,trăgea la  măsea pahar după pahar, în mijlocul veseliei generale. Dar nici ai noştri nu se dădeau bătuţi. În special doi dintre ei ne făceau cinste cu brio. Unul era Aurel Mocanu, zis Piş, care deşi era mic de statură, sorbea paharele pe nerăsuflate, iar al doilea era un individ aclimatizat prin Huşi, îndată după întoarcerea noastră din refugiu. Acesta era Jean Florescu sau Jeannot, cum îl desmierdam noi. El a devenit mai târziu, mai mult sau mai puţin cunoscutul actor de teatru şi de film, Jean Lorin. Ei amândoi formau la beţie un cuplu de temut pentru orice gazdă, fiind în stare să diminuieze simţitor depozitul unei pivniţe fără rezerve din belşug.

Acest Jean Florescu şi-a câştigat faima de îndată ce s-a stabilit la Huşi prin chefurile de pomină ce le trăgea prin cârciumi şi restaurante. Când apăruse la noi, era proaspăt însurăţel cu o femeie mai vârstnică decât el, o blondină ştearsă şi fără sexapil, alături de care îl vedeam uneori pe stradă. Se spunea că era foarte bogată. Era proprietara unei mori moştenite pe la Dorohoi şi a altor acareturi. O avere pe care scumpul ei soţior a tocat-o în scurtă vreme la cărţi şi în chefuri, încât, pe vremea când i-am cunoscut, zestrea era cam pe drojdie. De altfel, când ultima picătură s-a scurs din cornul abundenţei conjugale, lui Jannot i-a încetat subit afecţiunea pentru nevestica lui şi a părăsit-o fără prea multe menajamente. 

O astfel de figură era imposibil să nu fie apreciată cum se cuvine de alde Aurel Mocanu şi alţi amatori de petreceri. Degrabă s-a legat între ei o strânsă tovărăşie.  Petrecerile se ţineau lanţ şi erau cât se poate de originale. Îşi luaseră şi o mascotă, un căţeluş pe care îl învăţaseră să bea vin, încât se cherchelea şi el odată cu ei. Apariţiile lor cele mai de efect erau la restaurantul lui Tarzan, fostul local deţinut de Fritz, pe care acum îl concesionase un evreu mătăhălos, poreclit aşa pentru  dimensiunile lui impresionante, căci altminteri nu poseda nimic din agilitatea omonimului său de pe ecran.

Aici, băieţii se manifestau în voie, în acordurile vesele ale orchestrei de ţigani, în care trilurile clarinetului lui Culai Bălăuţă încântau prin virtuozitatea lor. Jeannot, având întotdeauna buzunarele  doldora de bancnote, se îndrepta spre el cu paşi nesiguri şi cu ochii înroşiţi, dar înduioşaţi de o căutătură galeşă, şi-i răsucea în pâlnia clarinetului câte o bumaşcă foşnitoare. Apoi, în căutare de alt diverisment, îl punea pe Gică Măcinoi, un alt muzicant din formaţie, să le interpreteze „Ciocârlia” la contrabas.

Şi cum spuneam, aceşti doi campioni, Piş şi cu Jeannot, dominau petrecerea de la Riţu. Masa fusese întinsă afară, sub un umbrar de viţă de vie din faţa casei şi a durat în neştire. Aurel Mocanu, împreună cu un ajutor de ocazie, coborau periodic în pivniţă să aprovizioneze asistenţa cu băutură. Noi ceilalţi, am băut cât am băut, dar până la urmă ne-am lăsat păgubaşi şi ne-am retras într-un târziu, într-un alt rând de case din aceeaşi curte, unde se improvizase un fel de dormitor comun. Obosiţi şi ameţiţi, ne-am căutat fiecare câte un colţişor pe întuneric şi pe bâjbâite unde să ne odihnim. Odihnă  prea mare însă n-a fost, pentru că şoaptele, chicotelile şi râsetele pe înfundate au ţinut cred, până când s-a luminat de ziuă. Şi cum să nu se fi întâmplat una ca asta, când unora li se nimerise alături în culcuş vreo fată din grup, căci nimeni nu se gândise să aranjeze dormitoare separate pe sexe.

Încercam un soi de gelozie faţă de Lică Zeligson, un evreu mai mare decât mine cu vreo trei ani, voinic şi bine făcut, care acum, după abolirea discriminărilor rasiale, era apreciat de fetele noastre la justa valoare. El nimerise tocmai lângă Fluturaş Kaminschi, o fată plinuţă şi coaptă cam de vreo două veri încoace. Fata, aidoma vietăţii al cărei nume îl purta, parcă de abia aştepta perechea masculină oferită de hazard.

Din când în când, mai ieşeam din acel cuib suprapopulat şi dădeam câte o raită pe la masa de afară, unde plutonierul, împreună cu eroii mei descrişi mai înainte, continuau imperturbabil, la lumina lămpii, beţia începută mai devreme. E drept că impresie grozavă nu mai făceau nici ei, dar, oricum, rezistau pe poziţie alături de încă vreo doi-trei, mai rezistenţi. Tocmai  spre dimineaţă, când ne-am refăcut rândurile în vederea întoarcerii la Huşi, au prăsit şi ei masa. Masa, care nu mai spun cum arăta. Numai sticle şi pahare goale împrăştiate peste tot, iar în mijloc, o imensă pată de vin roşu se întindea ca o pecingine pe faţa de masă albă, cu care ne omenise gazda.

Pe cheflii, nu i-am putut recupera imediat, căci între timp, o zbughiseră la cârciuma din mijlocul satului să se „dreagă” cu un „ciocănel”, două, de rachiu.

Fiindcă eram destul de numeroşi, nu aveam locuri decât în picioare, aşa că aproape tot drumul, a trebuit să facem fel de fel de exerciţii echilibristice pentru a ne putea menţine la verticală. Cea mai mare bătaie de cap ne-o dădeau însă Aurel şi Jeannot, căci cu toate că dis-de-dimineaţă s-au „dres” cum trebuie, se bălăbăneau rău de tot. Situaţii nostime se iveau mai ales când camionul se opintea la câte o  viroagă. Atunci cădeau toţi unii peste alţii, claie peste grămadă, într-o explozie de râs nestăvilit.

Totuşi,, toate aceste hurducături aveau şi ele partea lor bună, căci îi mai trezeau pe mahmuri, limpezindu-le minţile. Aşa s-a întâmplat cu Aurel Mocanu-Piş, cunoscut şi prin veleităţile lui de fotbalist. La una din desele lui răsturnări, s-a trezit proptindu-se bine cu mâinile, pe pulpele cam grosuţe ale  vechii mele pasiuni din copilărie, Gabriela Vântu. Atunci, complect dezmeticit în faţa atrăgătoarelor puncte de sprijin, n-a mai fost în stare să exclame decât atât: „Aoleu Gabi! Dac-aş avea eu picioarele tale, ce mai şuturi imparabile aş trage din 16 metri!”

Spre veridicitate sau judecata cititorilor, aceleaşi personaje în descrierea lui C. Manoliu,p.150-154: …”Jean Florescu, viitorul actor al Teatrului Bulandra şi al Teatrului Mic, a fost o cunoştinţă apropiată a adolescenţei mele, mai mult, atât mie cât şi altora, ne făcea plăcere să-i devenim prieteni şi să fim mereu în anturajul său. Datorită anilor tineri de atunci, vedeam în el personalitatea ce ne făcea cinste să fim primiţi alături de el.

Ca vârstă, era cu trei-patru ani mai mare decât mine. Nu reţin cum a ajuns în oraş şi în ce împrejurare l-am cunoscut. Faptul că la 20-21 de ani era deja divorţat, pe noi, cei mai mici, ne făcea să-l vedem ca pe un personaj aparte.

Ne fascina cu vorba lui, ascultându-l tăcuţi şi mirându-ne de „minunile” ce ni le recita. Era foarte darnic cu ce ne oferea. Permanent avea bani în buzunar, ceea ce ne determina să-i purtăm un respect ales.. Fuma numai ţigări scumpe, oferind cu dărnicie, în dreapta şi stânga pachetul cu ţigări. Cei care încă nu începuseră să fumeze, să cunoască gustul fumului de ţigară, din „bravură” nu refuzau cinstea ce li se făcea din partea „nababului” Florescu. Deseori invita un număr de prieteni să-l întovărăşească la câte un local de la periferia oraşului, gest socotit ca o cinste pentru cel invitat la o asemenea distracţie.. Şi totuşi, odată, am fost şi eu prezent la o sindrofie desfăşurată la bodega lui Harnagea, din apropierea benzinăriei şi cimitirului oraşului, unde atmosfera putea fi mai destinsă iar vocile cu chef şi caracter de „Turnul Babel” mai puţin deranjante, la ore înaintate, pentru locuitorii din cartier.

Era foarte rezistent la licoarea lui Bachus şi parcă la fiecare pahar absorbit, devenea mai treaz  decât cei din jurul lui care picoteau. Atunci începea „spectacolul” lui Jean care se pornea să ne recite poezie după poezie, cu un talent desăvârşit, să ne spună bancuri deocheate, să ne cânte cu vocea lui de  bariton, manifestări ce previzionau o carieră actoricească de bun augur pentru el.

Şi presupunerile noastre şi visul lui s-au îndeplinit. Nu ştiu prin ce împrejurare a fost remarcat de vestita Doamnă a scenei, Lucia Bulandra. Fără studii de rigoare, ci doar înarmat cu talent şi fizic de „mascul răpitor” , l-au „ajutat” să devină titularul scenelor de la teatrele amintite mai sus. Ştiam că doamna Lucia „reuşea” să aleagă şi să promoveze pe cei cu un fizic distinct, devenind pentru o perioadă „favoritul”ei. Natura fusese darnică cu dânsa şi o păstrase tânără în sentimentele şi plăcerile vieţii. Longevitatea tinereţii ei era deja cunoscută de mulţi. În schimb, noi îl socoteam pe Florescu „erou” în cucerirea realizată, pe parcurs idolul şi al altor actriţe,  dar apărea şi invidia şi dorinţa de a avea şi noi norocul lui, ceea ce nu ni s-a întâmplat!

Jean era cu adevărat un mascul frumos, semăna bine cu Florin Piersic şi cu un actor francez, Jean Morais, care, de altfel, mai târziu, au format un „trio” într-un film de producţie franco-română, care a rulat şi în România. A avut un har de adevărat bărbat. Nu ne-a vorbit niciodată de cuceririle lui, se caracteriza printr-o discreţie nobilă, ceea ce era de apreciat. Nu pomenea nimic despre mariajul lui efemer. În schimb, toţi au ştiut că profitoarele i-au mâncat banii  fostei lui soţii, atât cât a mai rămas de la dânsa. Soţia lui era fiica unui moşier, şi parcă om de afaceri, căruia până la urmă, regimul socialist venit la putere i-a luat totul. Aşa încât, într-un fel, Florescu a „ajutat” statul să lichideze persoanele avute, aplicând în interes personal „lupta de clasă.”

Ca actor a avut şi roluri reuşite. Să ne gândim doar la filmul serial pentru tineret, unde rolul beţivului bătrânel străin, pătruns pe corabie, era jucat de el atât de natural. Nici nu se putea un rol mai nimerit pentru el! În ultimul timp, juca pe scena Teatrului Mic

După o vreme a dispărut din oraş. Nu ştiu unde a plecat, am uitat de el, mai ales că şi eu devenisem student şi părăsisem oraşul. După ani, mi-am dat seama că actorul Florescu nu este altcineva decât amicul Jean din tinereţea mea.

Şi tot după ani am stat de vorbă cu el, cu ocazia turneului cu piesa „Nişte ţărani”, după romanul lui Dinu Săraru, când    l-am aşteptat în faţa intrării de la Teatrul „Bogza” din Câmpina. A coborât încet din maşina personală, calm, cum îl ştiam din tinereţe. Nu m-a recunoscut. A trebuit să-i povestesc de unii prieteni şi „devotaţi” ai lui din Huşi, ca apoi, parcă absent, să zâmbească şi să mă îmbrăţişeze. Nu mi-a spus decât că se simte bătrân, cu sănătatea şubrezită, că este căsătorit a treia oară cu o doctoriţă şi că, în sfârşit, şi-a găsit liniştea sufletească. L-am invitat la mine după spectacol, dar m-a refuzat, promiţându-mi că ne vom revedea la el, în Bucureşti sau în Câmpina.

Regret că nu ne-am mai văzut; aş fi putut afla atâtea de la dânsul.. 

Apoi a survenit decesul său. Am aflat trista veste, dintr-un anunţ sumar, publicat într-o gazetă. A dispărut brusc, tot aşa cum apăruse în oraşul meu. M-a întristat moartea lui, înainte de a şti prea multe despre dânsul. În schimb, ştiu că şi-a petrecut viaţa din plin, cât a trăit. Dumnezeu să-l ierte!
*
Un alt „personagiu” cunoscut al bodegilor  şi bun prieten cu Jean Florescu a fost „Piş” Mocanu – cum îl numeam noi. Tatăl său era funcţionar la prefectură, subordonat al tatei, om foarte simpatic, vesel, respectuos, care locuia în cartierul Sf. Ioan.

„Piş” avea o soră, din păcate urâţică, dar foarte prietenoasă, mai mică de vârstă, cu mult bun-simţ ce-ţi impunea respect, despre ea am mai scris când am consemnat refugiul din 1944, de la Mâniceşti. 

„Piş” era mai mare decât mine cu ceva ani, cam de vârsta lui Jean Florescu. Doar că Florescu  depăşea înălţimea staturii de 1,85 m. N-am fost prieten cu el, în sensul larg al cuvântului, dar mă accepta şi mă „suporta” în grupul lui, datorită, cred,  relaţiilor de serviciu dintre tata şi tatăl său. Aşa mic cum era de statură, avea o autoritate deosebită printre membrii anturajului său, datorită „calităţilor” sale recunoscute de toţi: băutor, pokerist, muieratic, bătăuş şi încă o seamă nedeterminată de calificative. Juca foarte bine fotbal pe postul de extremă dreaptă, avea o iuţeală de campion la fugă. Păcat că nu a prins alte timpuri,  ar fi devenit un fotbalist de marcă. Din nefericire, în timpul războiului se desfiinţase „Divizia naţională”, iar partidele de fotbal mai aveau doar un caracter local-regional.

În timpul refugiului din 1944, m-am regăsit cu „Piş” un timp scurt, la Mâniceşti. A fost luat în armată, aşa că şederea lui acolo, în sat,  a fost trecătoare, dar suficientă pentru a avea o legătură amoroasă cu o funcţionară, evacuată şi ea, şi care fusese repartizată cu locuinţa chiar în faţa curţii în care locuiam eu. Legătură amoroasă invidiată de mine, deşi aveam doar 16 ani şi jumătate şi deci  nu puteam să fiu rivalul lui „Piş” pe timpul cât el lipsea de la vizitele nocturne făcute funcţionarei. Insuccesul meu a avut şi avantajele sale, pentru că am aflat mai târziu că amoreza suferea de o boală ruşinoasă… care l-a nenorocit pe „Piş” pentru un timp îndelungat. Pe de altă parte, sifilisul căpătat l-a scutit de încorporare şi trimiterea pe front.

Reîntorcându-mă din refugiu, legăturile ocazionale dintre mine şi „Piş” au încetat şi nu l-am mai întâlnit decât târziu, întâmplător,  când veneam în vacanţă. Arăta foarte slăbit, gârbovit cu aspect de moşneag pitic. Nici nu a mai trăit mult datorită multiplele boli contractate. Nici de sora lui nu am mai aflat nimic. Cred că este înmormântat în cimitirul oraşului, de la Dric”…

Fireşte, citind-recitind  cele două cărţi găsesc, prin comparare, şi alte citate care ne cheamă la meditat, iar eu care ştiu şi textele din publicistica lui Bogdan Creţu care a aruncat  cu vorbe jignitoare şi asupra acestor autori care, într-adevăr au o vârstă, mă bucur să constat ceea ce au spus mulţi dintre confraţi, membri ai Cenaclului, huşenii mi se pare că scriu mult mai bine decât cel care i-a numit, – nu numai pe ei, ci pe toţi care au nişte ani, inclusiv pe subsemnatul – ,  nici mai mult, nici mai puţin, decăt nişte impostori, fapt care mi-a adus aminte de un joc al copilăriei: Cine spune, acela este!, scuzaţi de realităţile vieţi, domnule profesor! Cu fler şi tupeu, situat prea de tânăr paznic la uşa USR; Iaşi,tot aşa promovat şi profesional-administrativ, tot mai sărac în argumentele literare, bine aţi făcut, domnule profesor că recent,  în lipsă de teme majore – prea des vă aduceaţi proprii copii în articolele dumneavoastră – aţi renunţat, până la o mai deplină maturizare, cred, la ceea ce se cheamă opinii de presă în lupta socio-literară!.

Ion N. Oprea, 7  septembrie 2019

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5