DOR DE ÎNVĂŢĂTOR
Ne este dor
de-al nostru învăţător
cu chipul luminos
şi mereu surâzător,
cu privirea blajină,
înconjurat de lumină
când frumos se îmbrăca
şi din ochi ne dirija.
Îi găsim figura
de fiecare dată
în anii copilăriei de altădată ,
locuieşte împreună
cu primele pagini ale abecedarului
în care chiar de la început
cu pleoapele am bătut,
adevărul l-am descoperit.
Adunarea şi scăderea ne-a învăţat
şi cu toţii am constatat
că dorul de învăţător
oricum am face,
nu se poate scade
din suma sentimentelor noastre,
adunându-se apoi
cele mai frumoase dintre ele.
Învăţătorul nostru
ca un adevărat soldat,
limba ţării a apărat,
în oastea limbii române ne-a înrolat,
formele de relief ale fiecărui cuvânt
ne-a arătat.
Aceleaşi cuvinte pe care Eminescu ,
Arghezi le-au creat,
nouă ni le-a încredinţat,
cu toţii mai departe le-am păstrat.
Adunând izvoarele din carte
am înţeles extraordinara lui simplitate,
căci mai târziu am priceput
că mai multă istorie, mai multă geografie,
mai multe poezii am ştiut
decât învăţătorul nostru
pentru că el primul ne-a învăţat, cum să învăţăm.
Om fiind, învăţătorul mai îmbătrâneşte
dorul de el nu se opreşte,
arde constant în sufletul nostru
şi câtă frumuseţe şi seninătate
rămâne în această simplitate.