Volumul de poeme semnat de două poete trăitoare în diaspora, intitulat “Dorul cuvintelor“ , m-a făcut să mă gândesc la cuvântul “dor” care este starea sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva. În acest context cele două poete însuflețesc cuvântul, dăruindu-i un suflet.Dar cuvântul este unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens, sau a unui complex de sensuri, și a unui complex sonor.

• Un neinițiat ar spune că cele două poete au personificat cuvântul, dându-i un suflet, precum o fac autorii de fabule.Nu este cazul.Aici intervine metafora înțeleasă ca o comparație fără termenul de comparat.
• Cele două poete trăiesc pe două continente diferite, despărțite de cerul înstelat al dorului necuprins, sunt două suflete paralele care, totuși, se întâlnesc în infinitul spațiului unde dorul înflorește sub imperiul dorințelor.
• Bine subliniază editorul cărți, scriitorul Johnny Ciatloș Deak care scrie: “ Cu douǎ stiluri de scris bine definite, unice ṣi foarte diferite, autoarele reuṣesc sǎ surprindǎ cititorul prin împletirea ideilor care se reflectǎ ca niṣte unduiri mǎtǎsoase pe luciul oceanului literar ce le uneṣte. Tematica dorului a fost bine aleasǎ  de cele douǎ autoare, fiind o  temǎ vastǎ ṣi  de adâncǎ sensibilitate. În cartea  DORUL CUVINTELOR  vom întâlni o mare varietate de sensuri  pe care cele douǎ  autoare o dau dorului cu ajutorul cuvintelor.Graiul, glia, neamul  strǎmoṣesc ṣi poezia le leagǎ sufleteṣte pe cele douǎ poete, inimile lor bǎtând la unison în ritm tricolor. Nu este uitatǎ nici familia,respectul pentru memoria înaintaṣilor dorul de pǎrinți, de bunici, de copilǎria tihnitǎ ṣi frumoasǎ petrecutǎ la țarǎ, dorul pentru tot ce a fost ṣi nu mai este, frumusețea tinereții ṣi a vieții care trece zburând.În aceastǎ  carte cititorii  vor regǎsi  acea legǎturǎ sfântǎ  pe care o are cu Dumnezeu, numai scriitorul cu har, respectul pentru  darul primit  ṣi înțelegerea  îndatoririi  de a-l da mai departe, responsabilitatea  imensǎ  educaționalǎ  ṣi moralǎ  pe care o au scriitorii  mai ales  în ziua de azi, când,  scara valorilor este rǎsturnatǎ, iar ura, mânia ṣi rǎzboiul sunt cuvinte uzuale. Vǎ invit aṣadar dragi cititori  sǎ pǎṣiți în templul dorului poetelor MIHAELA CD ṣi AURELIA RÎNJEA  pentru a vǎ hrǎni  cu aceastǎ aurǎ îngemǎnatǎ a cuvintelor pline de dor, de sensibilitate  ṣi emoție.“
• Descoperim la cele două autoare, un lung șir de tablouri emoționante în care dorul are multiple conotații: dor de iubit, de mamă, de spațiul mioritic în care s-au născut, de tricolor, de briza Mării Negre, de umbra Munților Carpați, dorul fiind exprimarea esențelor, ajungând până la canonic, la etern.
• Dacă la Aurelia Rînjea, dorul este:
•  “Dorul meu… 
• O pasăre ce sfidează 
• Noaptea și depărtarea. 
• Stă trează ca un Sfinx 
• Ce face parte din mine. 
• Nimeni nu-mi poate 
• Ucide cuvintele, 
• Nici dorul, nici iubirea. “(Puii dorului ), Aurelia Rînjea
•  la Mihaela CD este : 
• “Luat-au foc azi dorurile mele 
• Sǎ plângǎ nu mai ṣtiu, au uitat 
• De supǎrare poate sau de jele 
• S-au încins într-un jar flambat 
• Şi-n vers de melancolie cântǎ 
• În vâlvǎtaia focului cel mocnit 
• Scânteile din scrum te-ncântǎ 
• În fumul aburind de dor doinit  “(Focul dorului ) Mihaela CD
• Deosebirile sunt evidente. La Aurelia Rînjea dorul este mișcare solemnă cu exprimarea interioară inexorabilă, pe când la Mihaela CD dorurile sunt mistuiri de melancolie, dar și de focoase dorințe.
• La Aurelia Rînjea este o întoarcere în timp, dorul exprimând amintiri duioase din copilărie, când totul părea  o atmosferă de basm:
• ” Ţii minte, Mamă, 
• Când ne-aplecam 
• Să mângâiem petale 
• De liliac 
• În timpul fericit 
• De primăveri? 
• Fără ieri, 
• Glasul din noi 
• Se pierde-n privirea 
• De păsări. 
• Drumul nu se întoarce. 
• Grădina cu meri 
• Încă povestește. 
• Unul a fost sădit 
• De Bunica, 
• Altul… de Tata, 
• Celălalt s-a ridicat  “( Glasul din noi). Aurelia Rînjea
• Pe când la Mihaela CD dorul este un mesianism neguresc, în cultul naturii din Carpați, trait prin spații, nu prin indivizi cu sentimente romantice, pe care le descoperim și la Aurelia Rînjea. La Mihaela CD emoțiile naturise  sunt  exprimate prin diversitate într-o fixitate prozodică: 
• “Peste Carpații-albiți de soartă 
• Prin ale inimii poteci 
• Stă tristă azi o mamă-n poartă 
• Și-și numără anii cei seci 
• De bătrânețe nu se plânge 
• Că-i dată de la Domnul Sfânt 
• Dar puii ei nu-i poate strânge 
• Decât în amintiri în gând  “ (Cu dorul așteptând în prag) Mihaela CD
• La ambele poete dorul este o himeră.Cu cât încearcă fiecare să se apropie de ținta dorinții, aceasta se îndepărtează tot mai mult, precum orizontul. Poeziile sunt în stil baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului, pentru a deveni fine porțelanuri străvezi:
• “ Dragă copil, diamant, 
• Să nu-mi furi puii 
• Din cuibul de rândunică, 
• Ca să-i înveţi 
• Să proiecteze un zbor! 
• Să mi-i laşi liberi! 
• Caii mei înaripaţi, 
• Graurii fără cifru, 
• Cerbii mei înnoptaţi 
• Şi privighetorile 
• Exersând triolete, 
• Printre gene de viorele… 
• Să nu-mi iei albinele 
• Cu ochi de lumină, 
• Că atât mi-a rămas 
• În timpul meu, 
• Cu tâmple fierbinţi 
• Şi aer de munte… 
• Iubeşte şi tu acest Rai!  “(Copile) Aurelia Rînjea 
• Întoarcerea la copilǎrie, este un dor ce nu se poate realiza, însă poeta Aurelia Rînjea își trăiește speranța întoarcerii: 
• “ Privirea-n ochii duioși de copil 
• E înțeleaptă și pătrunzătoare 
• Te cercetează timid și umil 
• Ca peștișoru-n ape curgătoare 
• Uimit se uitǎ prin fereastra vieții 
• Și-și pune zeci și sute de-ntrebări 
• Precum zorii și sclipirea dimineții 
• Vederea-i contemplează depărtări “( Ochi de copil) Mihaela CD
• Dorul celor două poete este un cântec de dragoste, un act de devoțiune, al unor suflete de mari aurore pure, de emoții înrourate.
• Poemele celor două autoare care pun ermine peste litografiile dorului sunt expresiile unor trăiri intense de viață, pe cât era și pictura lui Grigorescu.
• Această idee, de a convorbi fără telefon între cele două poete, lăsând la o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească, era străveche în Carpații Apuseni, când tulnicile vesteau peste văi stări care au făcut principiu estetic, lucru care, iată, îl fac cu succes Mihaela CD și Aurelia Rînjea.

Al.Florin Ţene
Președintele național al Ligii Scriitorilor
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință