Primit pentru publicare: 29 sept.2014.
Publicat de Ion Istrate, 30 sept.2014.

Ion N. Oprea

Dorul de-acasă, la noi şi la fraţii de peste Prut

Dificil de distins particularităţile şi esenţa cuvintelor din marea orchestraţie a gândurilor exprimate într-un volum pentru asumarea propriei existenţe.

„Dorul de acasă devine un mister pe cale de dispariţie”, ne atrage atenţia Geta Modiga în volumul Dorul de-acasă de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2014, 461p.,  după ce atâtea alte şi alte glasuri insistaseră pe nota lucrării ştiinţifice, a aducerii în prim plan a vieţii satului şi a ceea ce a mai rămas acolo, asupra tradiţiei de care nu trebuie să ne desprindem, a valorificării a ceea ce ne aparţine şi nu am pierdut încă…

„Cu lacrimi de sânge”, scrie Silvia Lucia Podeanu când e vorba despre dorul de-acasă, partitură nostalgică dar şi acuzatoare care, pe parcurs, dar din aceeaşi orchestră subliniază necesitatea cultivării naţionalului românesc, ea devenind şi mai explicită continuând: „Nu curge o lacrimă pe obrazul Ţării, curg râuri de lacrimi de dorul celor plecaţi…”  Cu note de autentic patriotism, exprimat de Vasile Maftei care, combătând pe cei care, în condiţiile actuale, cred că unde mi-e bine , acolo îmi este şi Ţara, -„ubi bene ibi patria”- menţionează că „la români expresia nu are substanţă”. Concomitent se întreabă şi ne întreabă, ca fost educator şi sportiv de performanţă care a cutreierat ţările lumii, „fără Ţară, eu al cui aş fi”… „spre cine aş alerga cu sufletul la gură şi braţele deschise larg?”.  Şi răspunde tot el, ceea ce am fi făcut şi noi cititorii: „chiar nimic… de nu ar mai fi al meu aş avea numai amintiri!” Amintiri şi speranţe, poate i-am fi răspuns, îmbinând nota tradiţionalului cu a viitorului care are rădăcinile consolidate în fiecare născut român.

Identică şi afirmaţia profesorului Luca Bejinariu care, în termeni total intelectuali, ca şi restul persoanelor care ni s-au alăturat,  ne asigură că „Nesfârşitul dor de…” este aşteptarea şi „marea întâlnire cu cei ce ne-au fost dragi şi cu glia…”, total în dezacord cu ceea ce afirmă undeva filosoful englez Roger Scruton care provoacă chiar „ura faţă de casa natală”, aruncând fiinţa umană într-o totală incertitudine existenţială…

„Ce mi-a dat ţara mea şi cu ce am răsplătit-o eu?” se întreabă, într-o nouă carte Nicoleta Esinescu care, prin scris, Bogdan Creţu (Ziarul de Iaşi, Opinii din 2 septembrie 2014) reia monologul tinerei scriitoare de peste Prut, subliniind leitmotivul <Fuck You, Eu-ro-pa>„Tata, trebuie să-ţi spun ceva…”, „un manifest al generaţiei fără repere – care poartă pe umeri vina părinţilor care nu pot uita compromisurile lungilor decenii petrecute sub comunism-, acea generaţie traumatizată de trecut care se iluzionează că viitorul există în afară sau nu există deloc, pentru a descoperi apoi că nici  Europa  nu este Tărâmul făgăduinţei”, comentariu pe care criticul literar de la Facultatea de litere a Universităţii ieşene îl vede un clişeu patriotic , inculcat  în copilărie. A generaţiei care, acum, spune profesorul, „a căpătat, cel puţin, libertatea de a-şi striga tare şi strident deznădejdea, dezamăgirea, descurajarea”, care, în gura autoarei devine şi rămâne acel „adevăr dureros” (dar care poate fi rostit şi cuviincios n.n.): „Tata , trebuie să-ţi spun  ceva…Se pare că eu n-am avut ţară în copilărie”.

Nu a avut pentru că înapoi, în copilăria trăită, a existat numai constrângere, frică, absurd, mult absurd, dar mai ales umilinţă, pe care, acum la maturitate, autoarea  le poate individualiza şi condamna…mai cu seamă că nici prezentul nu o satisface.

Ce este Europa văzută de autoarea monologului dar şi de recenzent, ca şi de oricare cititor, decât o entitate extrem de neprimitoare, rece şi nepăsătoare, o ştim cu toţii, şi este bine că ni se reaminteşte: am devenit oamenii consumatorismului, supuşi modelizării pentru a ne încadra în ceea ce se numeşte omul nou (că de pe timpul dacilor tot aşa devenim! n. n.), a unei lumi a automatismului, nu a sufletului…

„Europa e, pe scurt, o lume în care nu mai există acasă, în care străinul rămâne, orice ar face, străin. O lume lipsită de compasiune, o lume devitalizată. Una în care nu te vindeci de traumele trecutului, ci ţi le adânceşti, realizând că, în fond, peste tot e la fel. Ceea ce nu te face să-ţi doreşti mai puţin acest altfel la fel…”

„Acest monolog debitat cu sufletul la gură, care nu ocoleşte limbajul direct, disperat (mereu la locul lui, deloc strident) este un fel de discurs de adio, rostit la moartea tatălui, singurul fel posibil de discurs de adio… Rostit, sfâşietor, în momentul  în care dispare până şi ultima legătură cu ţara de baştină. Ruptura devine definitivă, conştientizează personajul: ţara non-ţara, ţara hidoasă în care a copilărit, dar pe care nu o poate urî, pe care nu o poate smulge din sine, se dizolvă iremediabil odată cu moartea părintelui”, scrie Bogdan Creţu..

Şi deşi în viziunea noastră ţara rămâne ţară, chiar şi după moartea ultimului care i-a dat viaţă, oricând mormântul chemându-te, comentatorul întrebându-se, „ce îi rămâne tinerei, către ce se îndreaptă?”, într-un fel aprobând-o, îi redă decizia finală pe care noi, ca şi autorii din „Dorul de-acasă” nu o împărtăşim: „Tata, trebuie, trebuie să-ţi spun ceva. Eu  nu pot să rămân aici. Mâine te vom îngropa. Iar poimâine mă întorc… la ea, tata… Mergi pe stradă şi n-ai în ce da cu piciorul. E ca şi cum ai merge pe nisip fără să laşi urme. Într-o zi am să ajung să nu mai am umbră, spune deznădăjduită Nicoleta Esinencu, autoarea monologului tensionat… Şi Bogdan Creţu o completează, explicând: „Altfel spus, într-o zi va ajunge să-şi piardă sufletul. Iar ziua aceea nu e departe”.

Este contrariul a ceea ce am făcut noi scriind Dorul de-acasă, ca să ne înălţăm sufletul şi să renaştem moral şi economic, cum au făcut toţi înaintaşii noştri, indiferent de împrejurările istorice, fie că am fost ţară întreagă, fie îmbucătăţită, cu Bucovina şi Basarabia furate…Ca să îndepărtăm, măcar, ziua aceea funestă, destabilizatoare fie şi de speranţe…

Ce şi de ce să reproşăm părinţilor, care le-ar putea fi vina, că am ajuns aici, nu numai în Moldova din stânga Prutului, Bucovina Cernăuţiului, dar chiar şi în România, furată bucată cu bucată nu de părinţii noştri care au construit-o, ci tocmai de interpuşii lui decembrie 1989, tineri şi vârstnici, care, pentru a se îmbogăţi au furat nu numai România, ci aruncă pete murdare şi asupra Europei care, datorită tot nouă, ne-a făcut câmp de consumatori.

Zona industrială cândva, a Iaşului,  este astăzi locul unde ne probăm calitatea de consumatori care n-au stat la timpul potrivit alături de un lider sindical clarvăzător şi au rămas cu  cei care strigau fals, „nu ne vindem Ţara”, iar ei tocmai aceasta pregăteau şi făceau, ca să le sporească adeziunile, voturile…

Ţara e ţară, rămâne ţara cu-acasă la noi – iar locul tineretului este la el acasă, să moştenească, să reclădească, să îngrijească locul de  veci al părinţilor noştri, nu pentru a-i învinovăţi aruncând anatema asupra celor nevinovaţi şi a pleca peste hotarele ţării este soluţia vieţuirii. Mulţi vorbesc şi despre o nouă revoluţie, dar dacă nu mai avem tineretul acasă, cine să o înfăptuiască? Adevărata revoluţie la români este munca cinstită la noi acasă.

Versiunea moldovenească a Europei este însăşi existenţa  României în Europa, iar obârşia noastră aici este strălucitoare. O spun cu demnitate şi argumentat colegii mei, autori ai antologiei  de faţă „Dor de-acasă”, membri ai Cenaclului literar la distanţă. Dor de-acasă este o sintagmă care te leagă de pământul mormintelor la ai tăi şi nu te poţi desprinde în veci, dorul de casă este starea care îţi păstrează sentimentul că rămâi omul prieteniilor cu codrul, cu munţii, cu văile şi câmpiile ţării, cu România pitorească aşa de frumos cântată de românii Al. Vlahuţă sau Alecu Russo…

*

Scrisă în 2005, lucrarea citată este o critică la adresa Parlamentului european şi a stârnit controverse  şi contestaţii politice în România şi Republica Moldova. Ea  a fost tradusă în cinci limbi şi jucată în cinci ţări, inclusiv  în România, unde, deşi – sau poate tocmai de aceea – abundă în expresii licenţioase,  a fost  tradusă de Mirella Pătureanu şi premiată cu premiul special „dramAcum”.

„De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mare. Vedeţi, la noi, la români, exista o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau tabu-uri, doar exista o pudoare. Acum „cuviinţa”, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionare”, atenţiona, dar şi acuza, undeva, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, şi   reversul atitudinii a pătruns pe scenele lumii şi necuviinţele nu numai că se strigă în gura mare, sunt premiate!

Eseul, cu titlul teribilist,  se încheie cu următoarea mărturisire: „Tată, eu am doi fraţi mai mari. Tată eu sunt a treia. Tată, eu sunt pentru ţară. Pentru care ţară sunt eu?”, întrebare urmată de o listă cu… medicamente (!).

Reamintim, în „Curentul” din 1 februarie 2007, într-o rubrică nici ea fericit intitulată,  George Pruteanu  dădea  fragmente din operă, cu o notă inspirat dojenitoare: ”Asta se joacă, astea se spun pe scena unui teatru dintr-un mare oraş al României europene. Sunt informat din presă că la spectacol sunt aduşi în grup elevii şcolilor din urbea de sub Tâmpa” dar  şi din alte oraşe şi oferite spectatorilor  mostre din lucrările studenţeşti scrise sub obsesia răului, a lipsei de scrupule a aversiunii faţă de limba română”.

Dovadă că opera Nicoletei Esinencu, absolventă a facultăţii de dramaturgie şi scenaristică de la Academia de Arte din Moldova, consilier literar şi secretar literar al Teatrului „Eugene Ionesco” (Chişinău) avea rezonanţă pentru unii.