Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Existenţialismul ca mod de viaţă

Mai simplistă sau mai sofisticată, mai colorată ori mai ştearsă, filosofia de viaţă a fiinţei umane se consumă zilnic, fără turnuri de fildeş. E suficient doar să observi, să asimilezi un strop din esenţa lucrurilor/evenimentelor care ţi se întâmplă, pentru a dobândi o anume experienţă de viaţă, un mod propriu de a opera cu judecăţi de valoare şi – am putea spune – o filosofie de viaţă. Elementele culturale care, uneori, mai mult sau mai puţin, ne-au înveşmântat existenţa sporesc doza de filosofie la care avem acces, chiar dacă înţelepciunea în sine exclude, pentru omul obişnuit, întâlnirea cu Platon, Kant ori Hegel.
Nu mi-am propus, desigur, o astfel de întâlnire cu cei trei uriaşi filosofi, deoarece caracterul abstract, sistematic al metafizicii tradiţionale, unde aceştia au excelat, mi-a obturat calea de pătrundere spre cunoaşterea omului şi a condiţiei umane, fapt ce a condus – în ceea ce mă priveşte – la imposibilitatea de a mă lăsa sedusă de creaţiile lor. În schimb, zona existenţialismului m-a fascinat mereu şi, cum în acest an se împlinesc 30, respectiv, 40 de ani de la trecerea în neant a doi dintre iluştrii săi reprezentanţi – Albert Camus şi Jean Paul Sartre – am ales să exprim un gând despre contribuţia lor la cultura universală.
Laureaţi ai premiului Nobel – cu precizarea că, dintr-o stranie nobleţe, Sartre a refuzat mult râvnitul premiu – creaţiile celor doi scriitori/filosofi, deşi mustesc de originalitate, au un numitor comun: întoarcerea cu faţa spre fiinţa umană, spre chintesenţa vieţii sale, spre ceea ce este specific şi autentic în arhitectura acesteia.
În mai toate creaţiile literare – de la Antichitate la Renaştere – omul s-a situat în centrul universului, însă, la aceşti scriitori francezi, accentul cade pe interioritatea umană pierdută şi pe căutarea unor certitudini pe care, inexorabil, haotica exterioritate le-a estompat ori anulat .
Nicicând n-am simţit mai actual existenţialismul – şi, prin acesta, pe J.P. Sartre şi A. Camus – ca în aceste vremuri. Angoasa, anxietatea bântuie devorator Planeta; foamea de libertate, dar şi povara ei se contopesc într-un dans al demenţei; proiectarea individului într-o lume ostilă se resimte dureros, mai ales, pentru tinerii de pretutindeni. (Îmi vine în minte, în spiritul acestei perspective, un roman al lui Mario Vargas Llosa, Oraşul şi câinii, care exprimă, fără artificii ipocrite, duritatea contactului adolescentului/tânărului cu lumea în care trăieşte.)
De asemenea, conştiinţa eşecului muşcă din substanţa umană direct proporţional cu situaţiile-limită care ne gestionează existenţa. Nevoia de autenticitate e cu atât mai profundă cu cât, din ce în ce mai profund, domnia surogatului ne pângăreşte spiritul. Alterarea eu-lui, lovit de vidul existenţial, nu e astăzi o simplă găselniţă, ci o realitate – marcă a existenţialismului – căreia omul contemporan, anevoie, îi mai face faţă; multe dintre cazurile de suicid pot fi explicate prin prisma existenţialismului, care are vina de a se apleca şi de a esenţializa problematica alambicată a destinului.
Existenţialismul, revelat de Sartre şi Camus, nu s-a limitat la o oglindire pasivă a realităţilor social-istorice, proaspăt evocate. El a dezvăluit nu doar conştientizarea lucidă şi responsabilă a momentelor de impas, de eşec, în care, adesea, plonjează individul, ci şi revolta împotriva stărilor de lucruri care mutilează ori înstrăinează fiinţa umană. De pildă, în Mitul lui Sisif, orgolioasa asumare a eşecului este suprema emblemă a libertăţii şi demnităţii umane, iar în Căile libertăţii, Sartre demonstreză că, în ultimă instanţă, individul dispune de libertate – atribut esenţial al naturii umane – chiar şi atunci când existenţa îi permite ultima ieşire – moartea: ,,eu decid că moartea era sensul secret al vieţii mele; eu mor pentru a dovedi că nu se mai poate trăi…”
O călătorie în Vara lui Camus ne-ar putea da puterea să desluşim Străinul – ignorat când pe rafturi s-a rostogolit Căderea – pentru ca, apoi, contaminaţi de Ciuma, să putem asimila, fără rezerve, Greaţa lui Sartre, atenţi, fireşte, ca nu cumva Muştele – surprinse lângă Mîinile murdare – să fie pierdute din vedere, mai ales că – putem să recunoaştem – Căile libertăţii se croiesc chiar şi atunci când – Cu uşile închise Morţii fără mormânt se eliberează de Fiinţa şi neantul din Zidul implacabil al destinului.
…Şi dacă, întâmplător, am îndreptat un singur cititor spre creaţiile revelate, înseamnă că, la scară europeană, nu ne-am dezumanizat cu totul. Oare?!…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5