Primit pentru publicare 29 aug.2014.
Publicat de Diana Agheorghiesei, 31 aug.2014.

Dan  PRODAN

Principele Dimitrie Cantemir şi Istoria Imperiului Otoman

Editartea critică a operei fundamentale a lui Dimitrie Cantemir despre Istoria ImperiuluiOtoman a avut, la rândul ei, o istorie cu următoarele repere cronologice: 1984– Virgil Cândea a descoperit manuscrisul original al sintezei otomane a principelui moldav la Hougton Library, Harvard University, Cambridge, Massachussets, USA; 1999– publicarea ediţiei facsimilate a manuscrisului cantemirian; 2001– ediţia critică tipărită a textului cantemirian în limba latină, cu inserţii otomane, arabe, persane, greceşti; 2012– apariţia traducerii româneşti, în ediţie critică, a originalului latinesc. În concluzie, mă refer la: Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Istoria Creşterilor şi a Descreşterilor Curţii Othoman[n]ice sau Aliothman[n]ice, de la primul început al neamului adusă până în vremurile noastre, în trei cărţi, volumul I şi volumul II, Prefaţa traducerii româneşti de Acad. Virgil Cândea, traducere românească şi indice de Dan Sluşanschi, ediţia a II-a revizuită, Editura Paideea, Bucureşti, 2012, 608 p. Titlul original al sintezei otomane: Demetrii Principis Cantemirii Incrementorum et Decrementorum Aulae Othoman[n]icaesive Aliothman[n]icae Historiae a Prima Gentis Origine ad nostra usque Tempora deductae Libri Tres.

Ediţia critică a traducerii româneşti cuprinde:Prefaţa editorului (prof. Ion Bănşoiu, directorul Editurii Paideea) – (p. 5); Prefaţatraducerii româneşti, semnată de Acad. Virgil Cândea (pp. 7 – 11); Prefaţa lui Dimitrie Cantemir (pp. 13 – 48), Creşterile Curţii Othomanice, Cartea I (Capitolele I.1 – I.9, pp. 49 – 90), Cartea a II-a (Capitolele II.1 – II.12, pp. 91 – 181), Adnotările lui Dimitrie Cantemir la Cartea I (pp. 183 – 223) şi la Cartea a II-a (pp. 224 – 323); Descreşterile Curţii Othomane, Cartea a III-a, Capitolele III.1 – III.5 (pp. 325 – 472), Adnotările principelui moldav la Cartea a III-a (pp. 473 – 572). Ediţia critică este completată cu Indicele Adnotărilor lui D. Cantemir la Cărţile I – II – III (pp. 573 – 598), Domniile sultanilor Împărăţiei Othomane (Cărţile I – II – III) – (p. 598), Anexă: Dimitrie Cantemir – istoric al Imperiului Otoman, articol scris de Aurel Decei (pp. 599 – 604), Postfaţa Traducătorului Dan Sluşanschi (pp. 605 – 606), Cuprins (pp. 607 – 608).

Dimitrie Cantemir a elaborat dual istoria otomană: conţinutul sau textul propriu-zis şi adnotările / comentariile ori notele autorului la medalioanele sultanilor / opera istorică. Conţinutul sintezei otomane cantemiriene este o compilaţie a cronicilor primare, anomime otomane şi a unor lucrări de autor de istorie otomană, referitoare la secolele XIV – XVII, accesibile principelui moldav. Acestora li s-au adăugat diferite contribuţii istoriografice persane, arabe, greceşti – bizantine, vest-  şi central-europene, cât şi memoria unor evenimente istorice contemporane tinereţii şi maturităţii autorului (c. 1685 – 1711), la derularea unora dintre ele participând personal.Conţinutul propriu-zis, compilat, al sintezei otomane a fost structurat în 26 de capitole  – biografii, câte unul pentru fiecare sultan prezentat, de la Suleiman Şah la Ahmed III (sultanul Mehmed IV a fost prezentat în două părţi / capitole), cu două capitole pentru Interregnumul dintre 1402 – 1413, despre sultanii Suleiman Celebi şi Musa Celebi, fiii lui Baiezid Trăsnetul. Astfel, firidele – biografii rezervate de Cantemir sultanilor otomani au fost pentru: Suleiman Şah (pp. 49 – 51); Othman I (pp. 51 – 59); Orchan (pp. 59 – 65); Murad I (pp. 65 – 68); Baiezid I (pp. 68 – 73); Interegnum (Suleiman Celebi– pp. 73 – 76);Interegnum (Musa Celebi– pp. 76 – 78); Mehmed I (pp. 78 – 81); Murad II (pp. 81 – 91); Mehmed II (pp. 91 – 95); Baiezid II (pp. 95 – 113); Selim I (pp. 113 – 127); Suleiman I (pp. 127 – 148); Selim II (pp. 148 – 155); Murad III (pp. 155 – 160); Mehmed III (pp. 160 – 161);Ahmed I (pp. 161 – 164); Mustafa I – Othman II – Mustafa I (pp. 164 – 165); Murad IV (pp. 165 – 172); Ibrahim (pp. 172 – 174); Mehmed IV (pp. 174 – 183; 325 – 356); Suleiman II (pp. 356 – 414); Ahmed II (pp. 414 – 463); Mustafa II (pp. 463 – 473); AhmedIII (pp. 463 – 472). Mai multe informaţii despre fiecare conducător otoman, principele moldav a oferit în Adnotările sale (pp. 183 – 324; 473 – 572).

Principele moldav a completat textul principal al compilaţiei, asupra căruia a intervenit puţin, prin repartizarea materialului în medalioanele sultanilor, cu propriile sale adnotări, completări şi explicaţii, care constituie partea originală, de un deosebit interes, a istoriei otomane cantemiriene. Notele principelui moldav, cu o puternică amprentă critică, sunt specifice medalionului fiecărui sultan, întărind sau infirmând diferite afirmaţii din conţinut. Ele sunt marcate cu diferite litere sau grupuri de litere latineşti ori greceşti. O altă caracteristică a structurii sintezei otomane este aplicarea principiului cantemirian al dualităţii evoluţie -involuţie, sub forma creştere – descreştere a puterii statului, culturii, civilizaţiei otomane. Astfel, Dimitrie Cantemir a identificat în trecutul otoman o perioadă evolutivă, a creşterii (de la începutul statului osman prin 1300, până în 1672, la cucerirea Cameniţei polone), urmată de una regresivă, a descreşterii (începând cu 1673).Bilanţul otoman extern politico – militaro – teritorial al anului 1672 a fost astfel caracterizat de principele moldav: „Lui Mehmed îi ieşise după pofta inimii războiul cu Polonia. Într-una şi aceeaşi campanie fusese cucerit cel mai bine întărit meterez al Poloniei, fuseseră doborâte puterile duşmanilor, pustiită Podolia, adusă la cea din urmă ananghie Leopolea, iar în înşişi rărunchii Regatului fusese vârâtă o asemenea groază, încât ei să socotească nu numai potrivit, ci şi necesar să-şi lase laoparte onoarea şi să-şi răscumpere astfel viaţa şi bunurile, iar pe tătari să fie siliţi să-i proclame eliberatorii lor – tocmai pe cei pe care-i încercaseră întotdeauna drept duşmanii lor de moarte (p. 325). (…) Iar aceasta a fost, din anul 611 al Hegirei (1214 – 1215 d.Hr. – notă DP)şi până în cel de astăzi(1716 d.Hr. – notă DP),ultima izbândă de pe urma căreia să se fi revărsat vreun folos asupra Statului Othman, ori să se fi adăugat hotarelor lui vreun oraş sau vreo provincie. Au urmat, mai cu seamă, groaznicele înfrângeri <aduse> sub auspiciile răposatului Leopold, Împ(ăratul) Rom(anilor), pe care urmaşii de-abia de le-ar crede, de nu li s-ar adăuga dovada publică, iar puterile Othmanizilor s-au prăvălit, pierzând ei mai multe Regate şi Provincii, fiindu-le distruse, până la nimicire, oştiri întregi, şi prin războaie şi prin neînţelegeri dinlăuntru (p. 181)”.

Structura unui medalion – biografie întocmit pentru sultanul X este următoarea: precizarea numelui tatălui său;  numărul de ordine în şirul conducătorilor otomani;  date despre familia sa; urcarea pe tron; politică internă şi externă, cu expediţii militare, cuceriri de noi teritorii, localităţi, populaţii; construcţii civile, militare, religioase; viaţă particulară; moravuri, pietate; elogiul sau critica domniei. Întinderea unui astfel de medalion este de la 3 – 4 paragrafe la câteva zeci de pagini, cu peste 200 de paragrafe (215 paragrafe conţine capitorul referitor la sultanul Mehmed IV), în funcţie de personalitatea sultanului respectiv, sursele istorice utilizate şi bogăţia lor informativă, nivelul şi calitatea informaţiilor şi experienţelor personale cantemiriene despre padişahul prezentat.

Dimitrie Cantemir a utilizat diferite izvoare istorice, în special cronistice, care i-au fost accesibile, direct sau mijlocit, în perioada documentării şi a elaborării lucrării: turco – osmane, persane, arabe, greco – bizantine, central-  şi vest-europene, valahe (muntene). Acele cronici şi anale au fost citate fie nominal, fie generic. Astfel, dintre autorii turco – osmani utilizaţi, Cantemir a nominalizat pe Mevlana Idrisi Bitlisi, Saadi Efendi, Ali Hezarfenn, Mehmed Saadeddin Hogea Efendi, Mehmed Neşri, Ibrahim Pecevi. Cât şi persano – arabii Al-Farghani, Şeicul Saadi, Al-Batlani. Alţi cronicari otomani au fost numiţi generic „scriitori turci”, iar cronicile anonime: „Analele turceşti” ori „Tevarih-i Al-i ’Osman”. Principele moldav a făcut dese trimiteri la Coran(Kur’ān), Biblia islamică, şi mai puţine la un „Lexicon Persan – Turcesc” (numit şi „Nimetullah” – „Binefacerea / Binecuvântarea lui Allāh”; al lexicografului Meninski?). Cronicarii greco – bizantini consultaţi au fost: Nicefor Gregoras, Zonaras, Ioan Cantacuzino, Kedrenos, Kalkokondilas, Georgios Sfrantzes. Autorii creştini central-  şi vest-europeni citaţi au fost: Paulus Diaconus, Busbeq, Loncierus, J.B. Ricciolus, I.I. Scaliger, D. Petavius, S. Calvisius, I. Gaudier, J. Leunclavius, lexicograful Meninski. Alţii au fost desemnaţi generic „scriitori creştini”, iar unele cronici occidentale –„Analele creştine”.

Sinteza otomană a lui Cantemir este, în acelaşi timp, şi o lucrare despre relaţiile otomano – române, de la sfârşitul secolului XIV – până în 1711 inclusiv. Ecourile relaţiilor otomano – române sunt perceptibile la sfârşitul secolului XIV şi tot mai intense în următoarele veacuri, XV – XVII. Pentru perioada c. 1685 – 1711 inclusiv, informaţiile specifice sunt tot mai intense şi bogate, autorul utilizând şi propriile informaţii ori experienţe în acel domeniu. Marea majoritate a informaţiilor cantemiriene sunt, în perspectiva timpului, corecte istoric, dar există şi erori, unele chiar hazlii în ziua de astăzi(de ex., sultanul Baiezid Fulgerul a atacat Moldova lui Ştefan cel Mare (sic!), obţinând o victorie la Războieni, dar fiind obligat, ulterior, să se retragă la S. Dunării …).Istoria Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir a fost sinteza otomană a vremii sale: începutul secolului XVIII. Conţinutul „clasic” al lucrării a fost organizat şi prezentat prin prisma unei originale concepţii duale ale parcursului istoriei otomane (sec. XIV – 1711), caracterizată prin coordonatele dezvoltare – regres sau evoluţie – involuţie(„creştere”–„descreştere”), completată cu note şi comentarii („adnotări”), partea originală a contribuţiei istoricului – osmanist moldav. Adnotările întregesc în mod necesar compilaţia otomană cantemiriană, dovedind valoarea ştiinţifică de osmanist a principelui moldav, care a trăit, a cunoscut, a înţeles şi a prezentat trecutul şi, mai ales, prezentul cantemirian al otomanilor din interior, din centrul de putere Istanbul al factorului / vectorului de putere mondial tricontinental Imperiul Otoman.

Ediţia românească V. Cândea – D. Sluşanschi a Istoriei Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir a fost aşteptată cu interes şi curiozitate aproape trei decenii. Apariţia ei permite acum studierea multi-sectorială a celui mai important proiect istoriografic cantemirian, cel otoman (istorie, cultură, civilizaţie, religie, muzică, paleografie, lexicografie, pictură etc.). Introducerea, la sfărşitul cărţii, a articolului orientalistului român Aurel Decei, Dimitrie Cantemir – istoric al Imperiului Otoman, redactat în 1973, şi a Prefaţei Traducătorului Dan Sluşanschi, a lămurit multe elemente punctuale ale elaborării Istoriei otomane, ale recuperării manuscrisului original latin cu inserţii lingvistice turco – arabo – persane, greceşti etc., ale realizării şi tipăririi ediţiilor critice a originalului latin şi a traducerii sale în limba română.

Dar această ediţie are, din păcare, şi unele aspecte perfectibile:greşeli de tehno-redactare şi gramaticale; lipsa cópiilor celor 22 de portrete color ale celor mai importanţi sultani otomani, existente în manuscrisul latin original; omiterea textelor cu alfabet arab; lipsa textului englez al Prefaţei lui Virgil Cândea, al Notei Traducătorului a lui Dan Sluşanschi, al Cuprinsului cărţii; completarea IndexuluiAdnotărilor cantemiriene cu termenii specifici din conţinutul (textul) propriu-zis; ataşarea unei hărţi a Imperiului Otoman, pentru vizualizarea cartografică a evenimentelor istorice din conţinutul (text şi adnotări) sintezei otomane.

La sfârşitul acestor consideraţii generale, concluzionez că ediţiile critice ale textului original latin şi ale traducerii sale româneşti trebuie să constituie punctul de plecare pentru reanalizarea şi restabilirea rolului şi locului Istoriei Imperiului Otoman în proiectul otoman cantemirian, pe de o parte, în evoluţia orientalisticii – osmanisticii româneşti şi europene, pe de altă parte. Ştim deja că Istoria otomană a lui Cantemir, chiar în forma ciuntită şi parţial prelucrată a ediţiei englezeşti (un „remake”) a editorului londonez Nicolas Tindal, a fost sinteza otomană fundamentală a secolului XVIII în Europa, prin ediţiile în engleză, franceză germană. Au urmat apoi Istoriile Imperiului Otoman scrise de un alt român, Ienăchiţă Văcărescu, la sfârşitul secolului XVIII, din nefericire puţin cunoscută şi folosită în ultimile două veacuri, de austriacul Josef von Hammer – Purgstall (1827 – 1835, ediţie germană; 1835 – 1845, ediţie franceză), de germanul J.W. Zinkeisen (1845- 1865, în germană), de românul Nicolae Iorga (1908 – 1913,în germană).