Primit pentru publicare: 25 aug. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 25 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Drama profesorilor români, refugiaţi în România, în timpul Dictatului de la Viena

        Climatul de teroare impus  în nord-vestul Transilvaniei prin Dictatul de la Viena a determinat pe mulţi intelectuali români  să se refugieze în România. În centrul acestei drame s-au aflat în mod special profesorii care, prin acţiunile lor, s-au opus regimului instaurat la 30 august 1940. Prima grijă a noilor autorităţi horthyste a fost ca peste tot să se impună limba maghiară, iar instituţiile şcolare importante, să fie desfiinţate. Acest lucru se petrece la Năsăud, unde  Gimnaziul de fete ,,Principesa Elena’’ şi Şcoala normală de băieţi au trecut sub administraţia maghiară. O mare parte a profesorilor din şcolile năsăudene, ,,necunoscând această limbă şi, de teama represaliilor şi a şomajului, au luat decizia să se refugieze pe teritoriul ciuntit al Regatului României, în speranţa angajării şi a susţinerii lor de către statul român’’. (Gheorghe Peş- Şcolile Năsăudului). De aici va pleca profesorul de geografie Mihail Lipan, împreună cu soţia sa Caliopi.   Datorită atitudinii sale dârze, directorul şcolii, Aurel Şorobetea trece prin mai multe încercări ale maghiarilor de a-l elimina din calea lor : este concentrat  în mod intenţionat, apoi pus în situaţia  de a solicita demisionarea şi în 1942, demis din învăţământ. O atitudine similară se petrece şi la Universitatea din Cluj, de unde pleacă în refugiu la Sibiu şi Timişoara, personalităţi importante ale vremii : Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Onisifor Ghibu, Emil Racoviţă, precum şi artişti ai Operei Române.

     Alba Iulia, oraşul martor şi găzduitor al atâtor evenimente istorice din trecutul neamului românesc, a devenit ca multe alte oraşe din Ardealul rămas liber, teatrul tristului exod al românilor din zona ocupată. Un rol important îl are Asociaţia Refugiaţilor din acest oraş. Aici îşi găsesc găzduire, în timpul ocupaţiei maghiare, Ioan şi Lucreţia Lup, învăţători la Şcoala din Nepos, care îşi părăsesc casa împreună cu toată familia şi trec graniţa vremelnică pe bază de paşaport, mai întâi în Zimnicea, unde stau câteva luni, după care se îndreaptă spre judeţul Alba şi se stabilesc în comuna Şugag, fiind încadraţi în învăţământ. În timpul şederii lor aici, casa le-a fost transformată în post pentru jandarmii unguri. Prin aceste momente de tristă amintire va trece şi profesorul din Maieru, Sever Ursa care, împreună cu familia se retrage în această perioadă la Vatra Dornei, fiind considerat un om cu mare influenţă asupra oamenilor din comună, ceea ce nu  convenea autorităţilor maghiare, exercitând asupra lui tot felul de presiuni. În majoritatea localităţilor din judeţul Bistriţa- Năsăud au existat cadre didactice care au intrat în vizorul regimului horthyst, fiind nevoite să ia calea refugiului. La Rebra, învăţătorul Petre Rus descrie persecuţiile şi teroarea dezlănţuită asupra lui  : ,, am funcţionat ca învăţător până în anul 1943, când stăpânirea maghiară m-a mutat în comuna Dipşa pentru motivul că nu aderam stăpânirii şi m-am opus în câteva rânduri contra asupririlor ce se aplicau fraţilor noştri români’’ (Monografia comunei Rebra, autori Ştefan Bachiş şi Vasile Rus).

      Valul terorii s-a năpustit în modul cel mai dramatic asupra populaţiei româneşti din judeţele Satu Mare şi Sălaj, unde au fost săvârşite cele mai odioase crime din istoria naţională. La intrarea armatei maghiare în  Satu Mare, aici îşi desfăşurau activitatea, Dariu Pop, revizor şcolar, originar din Măgura Ilvei, Vasile Scurtu din Parva şi Octavian Ruleanu din Năsăud, ambii profesori la Liceul ,,Mihai Eminescu’’din oraşul de pe Someş, adevăraţi tribuni ai limbii române. Cel dintâi, fiind sfătuit de către prieteni să părăsească oraşul în toiul nopţii, pentru a nu fi ucis, s-a refugiat la Turda, unde va rămâne până după înlăturarea regimului horthyst. Vasile Scurtu a ajuns la Craiova şi ocupă catedra de limba română de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti’’, iar mai târziu este promovat în funcţia de inspector general în Ministerul Educaţiei Naţionale. Octavian Ruleanu la Bucureşti,  unde este numit într-o funcţie importantă din cadrul aceluiaşi minister, datorită calităţilor profesionale şi a spiritului său organizatoric. Aici, împreună cu măiereanul Emil Bocşa Mălin vor edita revista ,,Plaiuri Năsăudene’’ o tribună  a refugiaţilor transilvăneni în care apăreau articole pline de speranţa renaşterii culturale pur româneşti a Ţării Năsăudului : ,,Suntem ai tăi, Năsăudule !’’, ,,Sufletul bătrânului liceu’’, ,,Pentru Năsăudul de mâine’’. În amintirile sale, Octavian Ruleanu va nota mai târziu : ,,Lungi ni s-au părut cei patru ani de pribegie. În capitala ţării purtam nostalgia pământului natal căzut sub negurile urgiei. Tânjeam după ,,Tara cu dor’’ şi-mi vărsam aleanul în publicaţia,, Plaiuri năsăudene’’, publicaţia noastră de suflet’’ ( Gheorhe Pleş, op. cit).

       Gustul amar al refugiului îl va simţi şi prof. univ.dr.doc.Gavril Istrate de la Universitatea ,,Al. Ioan Cuza’’ din Iaşi care, în perioada desfăşurării celui de-al doilea război mondial se afla mobilizat într-o unitate militară din Transilvania. Familia sa rămasă la Iaşi era în nesiguranţă din cauza războiului, iar  Neposul lui drag, unde ar fi vrut s-o ducă, avea aceeaşi soartă. A preferat să-şi ia soţia şi copilul de-o şchioapă şi să-i lase în gazdă  la o familie dintr-un sat din apropierea oraşului Târnăveni. Razboiul nu i-a ocolit nici aici, trebuind să treacă prin ororile lui. La Iaşi, casa îi este bombardată, ceea ce îl determină, ca la terminarea războiului să se îndrepte spre satul natal, trecând printr-un adevărat calvar, împreună cu cei apropiaţi lui.

      Solidaritatea şi dorinţa de ocrotire a românilor de peste Carpaţi şi din teritoriul ardelean rămas în afara ocupaţiei horthyste a fost un liant de suflet pentru toţi refugiaţii acestei perioade de tristă amintire. Calvarul intelectualilor din acest colţ de ţară a devenit un simbol al luptei pentru dreptate, libertate şi unitate naţională.