Aurel Niamțu s-a născut la 24 iulie 1949, la Iași. A fost căsătorit și are doi fii. A studiat la Academia de Studii Economice din Moldova de la Chișinău. A susținut turnee și concerte în țară și în Basarabia, alături de mari nume ale muzicii românești, repertoriul său incluzând sute de cântece. A fost prezent la mai multe emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A editat, în regie proprie, albumele intitulate „Pașii mei” (1999) și „Prima dragoste a mea” (2019). A obținut numeroase premii la festivaluri și concursuri de muzică ușoară și romanțe, fiind finalist la emisiunea televizată „Românii au talent” (2022). A fost protagonistul concertului aniversar prilejuit de împlinirea a 50 de ani de carieră artistică și a 70 de ani de viață (2019).

Aurel Niamțu este un cunoscut și apreciat interpret de muzică ușoară, romanțe, folclor și colinde, al cărui succes se datorează căldurii timbrului vocal și sensibilității interpretative. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 iulie 2019, la Iași.

• – Te salut, Aurel Niamțu!
• – Și eu te salut!
• – De ce ai ales cariera artistică?
• – Mi-a plăcut mult. M-a inspirat Aurelian Andreescu, pe care l-am studiat punct cu punct din perspectivă muzicală. A fost idolul meu, alături de Tom Jones și Engelbert Humperdinck, din repertoriul cărora am și preluat unele piese.
• – Când și unde ai debutat?
• – În 1969, la Festivalul de Muzică Ușoară Florile Ceahlăului de la Piatra Neamț, unde am obținut locul al treilea din 72 de concurenți.
• – Ce a urmat?
• – În 1973, am câștigat trofeul emisiunii televizate pentru tineret Teletop, pe care l-am primit, în vara acelui an, la Costinești. După aceea, am cântat împreună cu Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române, condusă de Sile Dinicu, într-un concert transmis în direct de la Sala Palatului din București, la care a fost prezentă toată „spuma” artiștilor noștri: Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Dida Drăgan și alții. În paralel, am fost prezent constant în programele posturilor centrale de radio și televiziune, fiind singurul interpret din Moldova care apărea, de pildă, la emisiunea televizată Album duminical, unde eram invitat mereu la două, trei sau chiar patru ediții dintr-o lună.
• – Pe vremea aceea, artiștii răzbăteau mai ușor decât astăzi?
• – Categoric; artiștii adevărați erau foarte respectați. Pe atunci, dacă aveai valoare intrai pe scenă, altfel nu aveai ce căuta acolo – spre deosebire de astăzi, când nulitățile sunt împinse în față. Mai mult decât atât, până în 1990, trebuia să dăm un examen pentru obținerea și, din patru în patru ani, reînnoirea atestatului de liber-profesionist. Deci, nu oricine putea cânta în concerte sau restaurante; amatorii aveau locurile lor – case de cultură, concursuri de afirmare și așa mai departe.
• – Valoarea artistică se convertea și în bani?
• – Nici pe departe față de cât se câștigă acum! Luam onorarii foarte „subțiri” – noi cântam de dragul artei. În schimb, în localuri, unde ne făceam ucenicia și învățam cel mai bine tehnica interpretării, primeam ceva mai mult.
• – Dincolo de succese, ai avut și dezamăgiri?
• – Cea mai mare decepție a fost în 1973, când am reușit la examenul de intrare la Teatrul de Estradă [astăzi, Teatrul de Artă] din Deva; în toamnă, am mers să-mi încep activitatea, dar directorul de atunci mi-a spus că… nu are posibilitatea de a-mi plăti salariul promis și nici nu-mi poate oferi garsoniera făgăduită! Dezamăgit, m-am întors la Iași, deși m-au rugat până la scara trenului să rămân, cu noi promisiuni că totul se va rezolva. După aceea, am luat examenul de admitere la Teatrul [de Revistă Constantin] Tănase din București, dar soția nu a vrut să părăsească Iașiul, unde avea mama și rudele. Apoi, am intrat la Ansamblul [Artistic Doina al] Armatei, unde se pătrundea foarte greu, dar, pe atunci, era o criză de voci masculine în colectivele artistice. Mi s-a promis un apartament cu două camere, iar soției, care lucra în comerț, un post la Restaurantul Militar [de la Casa Centrală a Armatei], dar, și de această dată, ea nu a renunțat la Iași. Au fost dezamăgirile carierei mele, însă le-am acceptat pentru că am fost și am rămas un familist convins.
• – Ai regrete? Îți reproșezi ceva?
• – Îmi pare rău că n-am putut pleca în Capitală, unde se dă ora exactă în orice domeniu. Bunul meu prieten Aurelian Andreescu îmi spunea: „Dacă n-ai să vii la București, artă prin corespondență n-ai să faci.” Și a avut mare dreptate, pentru că, dacă nu mai apari la televiziune, e ca și cum nu ai avea valoare.
• – Ce ai făcut după 1990?
• – În 1991, am fost într-un turneu de aproape o lună în Basarabia; am ajuns în mai toate raioanele și am avut săli pline peste tot, inclusiv la Palatul Național din Chișinău, unde nu cântă oricine. M-au primit cu brațele deschise, iar reacția lor a fost absolut extraordinară, cum nici nu mi-am închipuit că ar putea fi. Apoi, între 2013 și 2015, am cântat pe litoral, la Hotelul Amfiteatru din Olimp, tot în 2013 am participat la concursul de televiziune Vocea României și, din același an, am fost prezent la toate festivalurile de romanțe.
• – Numește câteva dintre ele.
• – Am fost la toate și peste tot am câștigat trofee: la Târgoviște [Crizantema de Aur, 2013-2023], Timișoara [Roze pe Bega], Baia Mare [Poveste de Toamnă], Bocșa [Nicolae Florei], Botoșani [George Hazgan] și altele. Am fost și la Chișinău [Crizantema de Argint], dar festivalul de acolo mi-a lăsat un gust amar, pentru că premiile erau împărțite înainte de a urca artiștii pe scenă.
• – Amintește câteva nume de profesioniști din zona muzicii care ți-au marcat cariera.
• – Au fost mulți: realizatorii de emisiuni de televiziune Dumitru Moroșanu, Titus Munteanu și Aurora Andronache, compozitorii Temistocle Popa, George Grigoriu, Florentin Delmar, Vasile Veselovschi, Titel Popovici și Constantin Bardan, plus marii noștri interpreți, în frunte cu Aurelian Andreescu, de care m-a legat o mare prietenie.
• – Ai vreun cântec care ți-e mai drag decât celelalte?
• – Toate sunt copiii mei și au locșorul lor în inima mea. Fiecare spune ceva, pentru că nu am cântat decât ceea ce mi-a plăcut; în caz contrar, am evitat, elegant, compozitorii care mi-au oferit piese ce nu erau pe placul meu.
• – Ce primează la tine în alegerea unui cântec?
• – În primul rând, linia melodică, apoi textul, care trebuie să spună ceva, și afinitatea cu stilul meu interpretativ. Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, atunci mă străduiesc să dau piesei căldura prin care să ajungă în inimile oamenilor; altfel, n-o cânt.
• – Datorită acestor criterii severe, nu ți s-a întâmplat să ai de pierdut?
• – Ba da, dar eu numai așa lucrez și, dacă aș putea-o lua de la capăt, aș merge pe același drum.
• – Ce opinie ai despre peisajul muzical actual?
• – După mine, muzica se îndreaptă spre… nicăieri! Compozitorii sunt niște tineri care fac piese „de-o vară”, iar de muzica de azi nici nu vreau să-mi amintesc și mi-e greu și să o calific. Nu mai există și nici nu vor mai fi cântece adevărate, precum cele de altădată, și nu văd să mai iasă o piesă ca șlagărele de atunci. După apariția manelelor, am văzut cum artiștii care evoluau în localuri erau tratați ca niște slugi și mi-am spus că așa ceva nu pot să fac. De aceea, între 1990 și 2000 am mai cântat doar în concerte și niciodată în restaurante.
• – E oarecum degradant să cânți în localuri?
• – Nicidecum! Chiar dacă e foarte obositor, restaurantul este pasul de pornire, școala în care începi, ca un învățăcel, să-ți șlefuiești, seară de seară, talentul – dacă-l ai.
• – Întrevezi vreo schimbare în piața muzicală de astăzi?
• – Deocamdată, nu. Atât timp cât la vârf sunt oameni incompetenți, nu pot avea loc prefaceri; imixtiunea politicului în artă e fatală și nu mai lasă loc pentru niciun fel de așteptări. Pe lângă asta, nu criteriul valoric stabilește azi ierarhiile, ci interesul financiar; atât timp cât nu lucrezi cu o casă de discuri și nu te susțin șefii de programe din radiouri, nu te vei putea face niciodată cunoscut.
• – Vorbește și despre familia ta.
• – În copilărie, am trăit doar împreună cu măicuța mea, Olimpia, pentru că tata a lipsit de lângă noi. La 28 de ani, m-am căsătorit din dragoste cu Mariana, care s-a prăpădit în 2012, după care, în 2018, am pierdut-o și pe mama. Mi-au mai rămas doar băieții – Narcis Aurel, cel mare, care se ocupă de afaceri, și Ionuț Dragoș, mezinul, care lucrează într-un call center și mi-a moștenit pasiunea pentru muzică –, precum și cei doi nepoței.
• – Mâine, vei împlini 70 de ani; ce vezi privind în urmă?
• – Eu sunt un om împlinit din punct de vedere artistic și familial; în cinci ani, am adunat mai multe trofee decât alții într-o viață. Oamenii continuă să mă aprecieze și să mă aplaude și, de aceea, mă pot mândri cu ceea ce las în urma mea.
• – Ai proiecte și la această vârstă?
• – Firește! Deși, uneori, îmi spun că vreau să mă mai și odihnesc, când se apropie toamna și vin festivalurile și concursurile, o iau mereu de la capăt. Nu pot trăi fără muzică și voi continua să concurez, să cânt și să înregistrez, chiar dacă, din pensia mea mică, fac față costurilor din ce în ce mai greu.
•  

Florin Bălănescu