Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București, Principatul Valahiei și a murit la 10 noiembrie 1895, în același oraș, Regatul României, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost un remarcabil arheolog, istoric, prozator, dramaturg, eseist, traducător, publicist și politician. A fost căsătorit și a avut o fiică. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Sorbona” din Paris, fără diplomă de licență. A lucrat ca funcționar, procuror și profesor. A fost șef de masă la Marea Postelnicie (astăzi, Ministerul Afacerilor Externe) (1855), ministru ad-interim și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1863), ministru ad-interim al Treburilor Străine (în prezent, Ministerul Afacerilor Externe) (1863), director al Teatrului Național (astăzi, Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”) din București (din 1874), secretar de legație la Paris (1881-1885) și director al Școlii Normale Superioare din Capitală (din 1891). Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei, al unei monografii de arheologie istorică și al unor romane și nuvele istorice, eseuri, basme, însemnări, note, manuale școlare și studii de istorie literară și folclor. A fost membru al Societății Academice Române (în prezent, Academia Română) (din 1870), secretar general al Academiei Române (din 1879) și membru corespondent al Institutului Arheologic din Roma (din 1873). A primit Medalia „Bene Merenti” (1876), Marele Premiu „Năsturel-Herescu” (1877, 1889), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofițer (1878), Ordinul rusesc „Sfântul Stanislas” (1878) și Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor (1883). Un sat și o comună din județul Călărași, ca și mai multe străzi, alei, parcuri, instituții, premii și concursuri literare naționale îi poartă numele. Au fost dezvelite busturi ale lui și lansate emisiuni filatelice, insigne și medalii comemorative cu chipul său.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre viața și sfârșitul dramatic ale lui Alexandru Odobescu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, schițați, vă rog, prima parte a biografiei lui Alexandru Odobescu.

– Scriitorul provenea dintr-o familie de boieri cu proprietăți întinse în ținutul Teleormanului, fiind al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul care s-a împotrivit mișcării revoluționare de la 1848, și al Ecaterinei, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș. A avut privilegiul unei educații alese, cu studii la București și, apoi, la Paris, precum şi al unei situații sociale ce l-a plasat automat în atenția unor înalte cercuri influente. La 14 august 1858, s-a căsătorit cu Alexandra [Sașa] Prejbeanu, o femeie frumoasă, cu nume și avere, fiică naturală a contelui rus Pavel Kiseleff și a Ruxandrei Băleanu. Au avut un singur copil, Ioana, născută la 26 iulie 1865, cu toții locuind într-o casă de pe strada Cuza Vodă, nr. 5 din Capitală. El era dependent de morfină, în urma unui tratament medical prescris în Franța împotriva gutei, viciu pe care i l-a transmis și soției lui.

– Care a fost scenariul ce a condus la dramă?

– Odobescu avea o mare slăbiciune pentru femeile tinere, repetatele sale escapade amoroase fiind tot atâtea prilejuri de bârfe și cancanuri în epocă. Ultima pasiune a vieții lui s-a îndreptat către Hortensia Keminger (născută la Brăila, în 1864, dar băcăuancă la origini), o frumusețe feminină cu peste 30 de ani mai tânără decât el, profesoară de geografie și directoarea Externatului Secundar de Fete nr. 2 din București. Fusese căsătorită, în 1885, cu dramaturgul Alexandru Davila, fiul doctorului Carol Davila, cu care avea doi copii, dar divorțase în 1888. Se recăsătorise, apoi, cu Dumitru Racoviță, șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, mort de mielită după doi ani de căsnicie, așa că, în 1891, când l-a întâlnit pe Odobescu, era văduvă și liberă. Atunci, el s-a îndrăgostit nebunește și iremediabil de ea, din anul următor relaţia lor devenind de notorietate publică. Scriitorul i-a explicat soției lui starea critică prin care trecea, implorând-o să-i redea libertatea, iar ea s-a arătat plină de îngăduință și chiar i-a cerut Hortensiei să se căsătorească cu soțul său; propunerea a fost, însă, respinsă atât de tânără, cât și de mama ei. În fața acestui refuz, Odobescu a trăit o adevărată dramă și, până la urmă, a căzut în depresie, morfina devenindu-i ultimul refugiu, mai ales că suferea de gută, iar crizele erau tot mai frecvente. În aceste condiții, i-a încolțit în minte gândul sinuciderii; a avut o primă tentativă în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, eșuată din cauză că doza de laudanum [substanță narcotică din opiu] înghițită a fost atât de mare, încât organismul a regurgitat-o. Hortensia nu s-a arătat impresionată de gestul lui, în timp ce soția s-a rugat de el cu lacrimi în ochi să ia un antidot și, astfel, a scăpat. La scurt timp, Odobescu s-a prefăcut vindecat de orice iubire și i-a spus Sașei să se ducă liniștită, împreună cu fiica, la Curtea de Argeș, fiindcă el nu se mai gândește deloc la profesoară. Rămas singur, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie 1895 a redactat două scrisori – una către prietenul său Anghel Demetriescu, un cunoscut istoric și scriitor, și alta, indirectă, pentru soția sa. În prima, a scris: „Nebun n-am fost, dar, cu inima mea peste fire de simțitoare, am căzut pradă ușurinței și vulgarității simțirilor unei ființe fără inimă și fără conștiință, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puținelor mele facultăți intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc și alte femei în viața mea și câteva dintre ele au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune și mai alese ale mele lucrări. Aceasta, însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost mormântul inteligenței, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele.” Cea de-a doua epistolă conținea textul: „În starea de neodihnă în care trăim din cauza patimii nenorocite pe care cu toții o cunosc, moartea este cea mai mângâioasă odihnă pentru mine; deci, voi primi-o cu plăcere. Numai durerea ce ea le va aduce lor mă face să văd într-însa unele fețe întunecoase… Viața mea, precât o pot prevedea în viitor, mi se pare mult mai tristă și mai anevoioasă. Deci, să primească toți câți mă iubesc a mea moarte ca pe o curmare a unor grele și nefericite chinuri. Sfârșesc aceste rânduri cu urări de fericire pentru iubita mea soție, pe care o rog să-și caute de sănătate ca să trăiască îndelung și să stea ca o pază bună lângă Ioana noastră, lângă bărbatul ei Teodor și lângă copilașii ce li s-ar putea naște.” După terminarea scrisorilor, a luat o supradoză de morfină, care, de această dată, i-a fost fatală. Seara, Sașa a primit telegramă prin care era anunțată că Odobescu e în agonie; s-a întors imediat, însoțită de fiică, la București, dar, după două zile, soțul său a murit.

– Ce destine au avut ceilalți eroi ai tragediei?

– În chiar același an, Hortensia s-a recăsătorit cu un coleg, profesor de geografie ca și ea. În 1898, a obținut Premiul Academiei Române pentru volumul Dicționar geografic al județului Bacău, stingându-se din viață în 1953. Soția scriitorului, care a avut un adevărat cult pentru el, l-a iertat şi s-a îngrijit de posteritatea lui, făcând eforturi apreciabile de a aduna laolaltă scrieri inedite şi pagini din corespondenţa acestuia. Dependentă, și ea, de narcotice – în ultimii ani de viață, propria fiică îi injecta morfină de patru ori pe zi – i-a supraviețuit până în 1922.

Florin Bălănescu