Dimitrie Anghel s-a născut la 16 iulie 1872, în satul Cornești, comuna Miroslava, plasa Stavnicul, județul Iași, Principatele Unite și a murit la 13 noiembrie 1914, la Iași, Regatul României, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din același oraș. A fost un important poet, prozator, folclorist, traducător și publicist, reprezentant de seamă al simbolismului românesc. A fost căsătorit și nu a avut copii. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Sorbona” din Paris, fără a-și termina studiile. A lucrat ca funcționar, referent, inspector, redactor și editor. Este autorul unor volume de poezii, proză și traduceri, precum și, în colaborare cu Ștefan Octavian Iosif, al unor poeme dramatice și istorice, comedii, versuri, proză și tălmăciri. A primit Premiul „Vasile Adamachi” (1909) și a fost membru fondator al Societății Scriitorilor Români (1909) și vicepreședinte al acesteia. În conacul părintesc din Cornești (1971-1990), demolat în anul 1992, și la Miroslava (2016-2020), două puncte muzeale i-au purtat numele; la fel, mai multe străzi, alei, instituții, un simpozion internațional (2022, 2023) și un cenaclul literar-artistic, iar un bust al lui este amplasat la mormântul său.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre viața și sfârșitul tragic al lui Dimitrie Anghel, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, creionați, vă rog, prima parte a existenței lui Dimitrie Anghel.

– A fost al treilea dintre cei patru fii ai lui Dimitrie Anghel, proprietar de moșii, arendaș, comerciant și deputat liberal, descendent din aromânii refugiați din părțile orașului Ioannina [Grecia], și al Erifilei Leatris, grecoaică din insula Antigona, născută la Istanbul. După moartea mamei, în 1879, la numai 34 de ani, și a tatălui, în 1888, fiii lor au fost dați ca elevi interni la diferite institute din Iași, unde și-au făcut studiile primare și gimnaziale. De la 17 ani, scriitorul a fost atras de socialism, debutând cu poezii în 1891, în revista Contemporanul, înființată la inițiativa cercurilor socialiste ieșene. Între 1893 și 1902, a călătorit în Italia, Franța, Elveția și Spania; la Paris, a frecventat cafenelele literare, unde l-a întâlnit, în 1900, pe poetul Ștefan Octavian Iosif, cu care s-a împrietenit și a început o strânsă colaborare literară.

– Care au fost împrejurările ce au dus la drama celor doi?

– În primii ani ai secolului trecut, Iosif a cunoscut-o, la București, pe viitoarea profesoară, poetă, prozatoare și traducătoare Natalia Negru, care își făcea studiile universitare în Capitală. La 25 iulie 1904, ei s-au căsătorit, la Galați, iar, la 20 august 1905, s-a născut Corina, unica lor fiică, ucisă, la 13 septembrie 1916, într-unul dintre bombardamentele germane asupra Capitalei. Ca prieten și colaborator al lui Iosif, Anghel mergea aproape zilnic în casa lor; astfel, s-a îndrăgostit de Natalia și a sedus-o, deși prietenia dintre cei doi bărbați era atunci atât de strânsă, încât își semnau poeziile cu același pseudonim [A. Mirea]. În aprilie 1910, s-a produs ruptura definitivă dintre Iosif și Anghel, iar, în vară, cei doi soți s-au înstrăinat, Natalia mutându-se, în scurt timp, la noul său iubit. Divorțul dintre Iosif și soția sa a fost pronunțat la 21 iunie 1911, iar ea s-a căsătorit, la 3 noiembrie același an, cu Anghel. Pentru Iosif, această dublă trădare a avut un efect devastator; pierzând-o pe femeia pe care o diviniza, inspiratoarea majorității versurilor sale, și înșelat de cel mai bun prieten, el nu a putut suporta șocul și a murit, la 22 iunie 1913, în urma unei congestii cerebrale survenite din cauza excesului de alcool și a unui sifilis.

– Cum s-a consumat scena tragediei?

– Noul mariaj a fost profund nefericit, transformându-se, în curând, în calvar; viața celor doi oscila între certuri violente, scandaluri, bătăi și crize de gelozie ale lui Anghel. În dimineața zilei de 27 octombrie 1914, cei doi soți se aflau în locuința părinților ei din satul Tecucelu Sec [comuna Buciumeni, plasa Nicorești, județul Tecuci (astăzi, în județul Galați)]. După o ceartă prelungită de o zi și o noapte, Natalia și-a acuzat, din nou, soțul de infidelitate, amenințându-l cu divorțul. A încercat să plece, iar el, intenționând să o împiedice, a tras cu un revolver spre fereastră ca să o sperie; glontele a ricoșat din rama de metal a patului și a rănit-o la piciorul drept pe soția lui, care a leșinat. Crezând că a omorât-o, Anghel s-a împușcat în piept; glontele i-a perforat plămânul și s-a oprit în coloana vertebrală, fără a-i fi fost fatal atunci. Au fost duși amândoi la același spital, unde, în primele zile, poetul i-a trimis mereu bilețele în care o ruga să-l ierte, dorindu-i însănătoșire grabnică și făcându-i promisiuni încântătoare, însă ea nu i-a răspuns. Exasperat, într-o zi, el a cerut să fie dus cu patul lângă soția lui, dar, tocmai când era transportat pe coridor, familia ei l-a împiedicat să ajungă la ea, astfel că nu s-au mai revăzut niciodată. Grav rănit, Anghel a trăit încă aproape trei săptămâni în chinuri, strigând-o tot timpul. Înspăimântat și de gândul că ar putea face pușcărie pentru tentativă de omor, a murit de septicemie după ce a refuzat îngrijirile şi și-a rupt pansamentele, exprimându-și întruna dorinţa de a sfârşi cu viața.

Florin Bălănescu