Vasile I. Mocanu s-a născut la 13 martie 1928, în satul Cârja din comuna cu același nume, plasa Manolache Kostache Epureanu, județul Tutova (astăzi, în orașul Murgeni, județul Vaslui) și a murit la 9 septembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul Militar „Ghencea” din Capitală. A fost căsătorit și a avut o fiică și un fiu. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și Facultatea de Arme Întrunite a Academiei Militare Generale (astăzi, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”) din Capitală, obținând titlul de doctor în istorie. A fost profesor universitar și șef de catedră până la pensionare, în anul 1990, și a avut gradul militar de general de brigadă (în retragere). Este autorul a zece volume de istorie militară românească și universală și coautorul a circa 50 de lucrări similare (1964-2007), publicând sute de studii și articole științifice pe aceeași temă în reviste de specialitate românești și străine (1963-2008). A participat, cu comunicări de istorie militară, la numeroase reuniuni științifice în țară și peste hotare. I-a fost dedicat volumul omagial „Generalul Vasile I. Mocanu la 80 de ani” (2018) și a fost distins cu mai multe ordine și medalii.

Alexandru Genete s-a născut la 2 august 1947, în satul Cârjoani, comuna Perieni, plasa Alexandru Vlahuță, județul Tutova (astăzi, în comuna Pogana, județul Vaslui). Este căsătorit și are o fiică și doi fii. A absolvit Facultatea de Matematică a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și a lucrat ca profesor, iar, o vreme, contabil până la pensionare, în anul 2010. Despre viața și activitatea generalului de brigadă Vasile I. Mocanu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 11 august 2012, la domiciliul său din Cârja.

– Punctați, vă rog, câteva date biografice din copilăria generalului Vasile I. Mocanu.

– A fost primul născut dintr-o familie cu zece copii (opt băieți și două fete), părinții săi, Ion și Maranda, fiind țărani gospodari – agricultori și pescari. A venit pe lume în partea de nord a satului Cârja (așezare mare și înfloritoare, care număra aproximativ 2.700 de locuitori), numită Bârsana, unde a trăit până la vârsta de 21 de ani. În sat, a făcut de toate: a învățat șapte clase, a lucrat pământul, a îngrijit animalele, a pescuit, a tăiat stuf din baltă și a dat o mână de ajutor la creșterea fraților și surorilor mai mici.

– Ce a urmat?

– În anul 1949, a plecat la Brașov, unde, în luna noiembrie, s-a calificat în meseria de strungar. La câteva zile după aceea, a fost încorporat în armată și repartizat la Școala Divizionară a Diviziei 5 Infanterie Slatina [județul Olt]. După numai o lună, a fost trimis să candideze la Școala Militară de Ofițeri de la Ineu [județul Arad], pe care a absolvit-o, în anul 1951, cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Batalionul 2 Pontonieri Fluvii din Fetești [județul Ialomița], oraș în care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Alexandrina-Dica Ilie, cu care s-a căsătorit în anul 1952 și a avut doi copii: Florentina-Mona, devenită medic, și Sorin, viitor inginer electronist. În anul 1955, a fost admis la Academia Militară (ulterior, Generală) din București, pe care a absolvit-o în anul 1959, fiindu-i oferit postul de lector la Catedra de Istoria României din cadrul aceleiași instituții. Aici, a lucrat 31 de ani, până la pensionare, devenind, pe rând, doctor în istorie, conferențiar, profesor, șef de catedră și conducător de doctorate, totodată înaintând în ierarhia militară până la gradul de general de brigadă (în retragere).

– Ce proiecte de viitor avea?

– Într-o discuție telefonică avută cu puțin înainte de a pleca dintre noi, îmi spunea că pe balcon îl așteaptă trei saci cu documente, schițe și însemnări din biblioteci și arhive, care urma să fie clasificate, aranjate și publicate. N-a mai avut timp; s-a stins mulțumit că aproape tot ce și-a propus a făcut.

Florin Bălănescu