Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ecourile unor destine amare

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Ecourile unor destine amare

Primit pentru publicare: 17 Nov. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor

Publicat: 20 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

Am vârsta christică, sfârşit de secol,
mă soarbe golul vremii înapoi
e viaţa mea cenuşăreasa morţii
ţinută-n dreptul peşterii de voi.
(Corneliu Vadim TudorEminescu, la 33 de ani)

 

Pentru a da la o parte perdeaua amnezică a societății în care trăim, sau cel puțin în încercarea de a îndepărta această ceața a uitării care s-a așezat, treptat, în straturi groase peste anumiți scriitori de seamă ai literaturii noastre, cu un destin amar, unii osândiți, alții condamnați și umiliți, dar, din păcate, în mare parte uitați într-un vechi scrin al memoriei literare române, am realizat seria de articole „Simplă coincidență sau un destin dincolo de e puterea noastră de a-l înțelege?”, prin care să propag ecourilor acestor scriitori, care s-au născut, au trăit, au scris, au suferit și au murit în România, ar fi un mare păcat și o pierdere ca amintirea, operele lor și caracterul uman aparte de care au dat dovadă să rămână în umbră. „Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.” [1]

La toți scriitorii enumerați în această serie întâlnim, inevitabil, printre altele, sentimentul morții și motive, sintagme sau simboluri care sugerează acest sentiment, dar și pe cel al credinței (la unii fiind mai pregnant decât la ceilalți), sau motive și locuțiuni care sugerează Divinul, iluminarea și / sau simbolul rugăciunii, aducând, fiecare în parte, prin scrierile lor un mare plus de valoare literaturii române, astfel, prin creațiile acestor poeți cu un destin christic, care nu trebuie să rămână în umbră, cioburile de suflet puse cu atâta pasiune în versuri, parcă își strigă neuitarea.

În versurile lui Horațiu Ioan Lașcu moartea râde, iar poetul o îndeamnă să trăiască: „ce te rîzi moarte nu-s al tău / (?!) / nu mai ai chip de mine / să te-nvîrți în lume / eu îți aduc bucuria de-a fi / trăiește moarte trăiește” (*** ce te rîzi moarte nu-s al tău), moartea își caută osânda, iar singura care nu are moarte este tristețea: „absurdă ca o undă venită din departe / numai tristețea-n veci nu are moarte / lăcaș în suflet moartea își caută osânda” (***o cît de singur tristeții te abați), groapa este tragică și dreaptă: „groapa este tragică / e drept / e dreaptă / neîmpăcată cu orizontala / firava funie care / te trimite în groapă” (*** abisul își are cererile lui). „Horațiu Ioan Lașcu este un poet al thanaticului, pentru care moartea nu este simplă metaforă, de bon ton, cum se întâmplă mai ales printre colegii săi de generație (nouăzeciști), ci o prezență permanentă. Nu una cu care o poți da la pace, cum se întâmplă la Cezar Ivănescu, ci un continuu spectru neliniștitor, care pătează decis și fețele mai luminoase ale realității.”[2], literatura botoșăneană (și nu numai), a suferit o mare pierdere atunci când acest poet al hotarelor metafizice s-a înălțat în veșnicie, încheindu-și socotelile cu viața la doar 33 de ani. La poetul lacrimii negre care nu a fost pe de-a-ntregul al lui și n-a fost niciodată al nostru, întâlnim și motivul rugăciunii și cel al învierii; sătul de bezmetici  și de icoane false, vrea ca prin rugăciune, Dumnezeu să fie aproapele lui: „m-am săturat de icoane false / chipul Tău vreau să-l văd / […] // Ia-mă, Doamne, și, fii prin rugăciune, / Aproapele meu” (recoltă), „la tîrgul de cuie nu mai e loc / doar farfuriile cu motive folclorice / se crapă în capul lor mort / și-nviază strigînd dimineața / dimineața aceleiași dimineți” (*** geniile negre ale pămîntului se apropie). Aș putea spune că Horațiu Ioan Lașcu este un geniu poetic al unui întreg unitar gri, nu alb, nu negru, spun asta deoarece, din punctul meu de vedere, reprezintă un talent împletit, o combinație enigmatică între lumină și întuneric, între o estetică a urâtului și o estetică a frumosului, între moarte și viață, deci, nicidecum un poet al morții, dar nici un poet al vieții, ci un poet al transcendentului, al unui fir sacru, al învierii, căci „Redat necesității de-a fi din nou / Cu trecerea vremii mă dau în vileag / Viclean am fost cu roua și păsările / M-am adăpostit după poftă / Am pierdut și am cîștigat tot // Am călcat pe lumină și întunericul / l-am luat în derîdere / Și totuși / vor răsări Luna și Soarele” (*** Redat necesității de-a fi din nou); printre unele versuri ale acestui poet botoșănean complex, cel mai probabil negăsindu-și locul dorit în lume, se poate întrezări dorința eului poetic de (re)venire undeva, cândva, de (re)devenire, o dorință ciclică a unui ucenic al cuvântului, căci atunci când „În noaptea de după / Mîngîiere s-au apropiat / cu toții de Templu / Atunci voi veni Eu / cînd dimpreună veți / fi cu Horațiu ultimul / ucenic // Horațiu Ioan sta / înafara zidurilor / și asculta” (*** În noaptea de după), nu doar că aude, ci ascultă – „Poetul nu inventează. El ascultă.” (Jean Cocteau).

În versurile lui Ion C. Pena, moartea chiar de este ursuză, rea și are fruntea de negură grea, poetul o invită în tavernă, să bea un cotnar: „Hei, moarte, ce treci ca un vânt, / cu zile de cer şi pământ, / opreşte trasura dealatul cu noi, / dealatul atâtui gunoi. // Și stai ca să bem un cotnar / magnific de bun şi de rar, / cotnar bătrânesc, / cu pulpă de lut românesc. // Hei, moarte, ursuză şi rea, / cu fruntea de negură grea / deshumă focoşii cârlani / să bem un milion de ani, / să bem sacadat şi urât / cu toată durerea în gât. // Tu, moarte, nimic nu câştigi / că noaptea în ochi mi-o înfigi / şi-alături de-atâţia nebuni / un hoit obosit mai aduni. // Tu, moarte la fel hăueşti / cu lupii şi câinii cereşti, / că omul în viaţă adastă / o vârstă mai vastă. // Ci lasă porunca eternă / şi vino cu noi în tavernă / la mese bălţate şi mici, / cu turme de palizi calici. // Petrece cu noi şi te joacă, / bizară, hidoasă, potroacă, / retează-ne palma, ne fură din bile / dar lasă-ne sacul de zile. // Ah, iată şi iată – n’asculţi / ruga atâtor desculţi // Hei, moarte, aceeaşi rămâi / în legile astea lălâi… / un rece tăcut negustor / pe-al vieţii pridvor. // Te bucuri s’adoarmă drumeţul / dai preţul. / şi-alături cu fraţii şi naşii / îi iei chiuitul şi paşii. // Hai, trage’n bătătură, / să mă sui în trăsură.” (Hei, moarte). „<Un poet plin, de un talent robust, original şi format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalţi>, <astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere…> versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia. În miezul lor se zbate un poet de rasă care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă. <Iată un poet!>, am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Şi nu mă înşelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit şi pe ei, prin simpla lectură, fără reverenţe şi fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.”[3] Ion C. Pena este un poet contemplativ, meditativ care se descrie, într-o poezie, ca fiind sălbatic ca un vis, înalt ca un stindar, iar în cele din urmă, pribeag ca un strigoi: „Eu sunt sălbatic ca un vis/ Ce noaptea liniştea sugrumă, / Ca un profet păgân închis / În carapacea mea de humă. // Eu sunt înalt ca un stindard / Ce-i ros de umbră şi de glorii, / Ca un păcat spălat de nard / În patruzeci de purgatorii. // Eu sînt pribeag ca un strigoi, / Ce scuipă lumea cu blesteme, / Ca un nebun cu pumnii goi / Şi tidva plină de poeme.” (Portret). Prin prematura încetare din viață a acestui pribeag cu tidva plină de poeme, literatura română a fost lipsită de creațiile scriitorului Ion C. Pena între anii 1945-1989, timp în care au fost lăsate să zacă în uitare în “Fondul special – interzise”, dar bineînțeles, a fost în continuare uitat atât creatorul cât și creațiile, până în anul 2000 când, mort fiind, creațiile i-au reapărut în circuitul public; „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie. Îi întrezărim – incredibil, cumva pe Nichita Stănescu şi Marin Sorescu”[4]; un poet-voiajor ce are visul deschis către absolut și către tragic, către viață și moarte: „Alergam, aur, printre platanii suri, / Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc, / Iarba ne mângâie, plopii mahmuri / Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc. // Privire departe, cer larg, deschis, / Ne jucăm cu focul, cu inima mea; / Somnul e mort, visul e deschis / Către viaţă, moarte, aer, catifea. // Plouă la sud, fulgeră norii, / Peste noi ţipă cocorii de spaimă – / Numai un puţ numără călătorii / Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.” (Voiaj)

Urmărind firul principiului / ideii că ar trebui mai întâi să mori pentru ca mai apoi să știi a trăi, în unele versuri ale poetului Daniel Turcea pentru ca viața să înceapă, mai întâi „a muri de o mie de ori într-o viaţă / ca viaţa să înceapă în tine / suferinţa, mi-a spus, ea curăţă ca o flacără / iubita lui, suferinţa / rugul ce-i luminează / privirile / nu te teme de spini / nu deznădăjdui chiar dacă / lumea se surpă / şi cerul se năruie, viu / este sufletul şi numai întunericul / faptei mârşave l-ar putea înlănţui / dar Viaţa ce-nconjură cerul / mai mult decât orice dorise / mai adevărată e decât sângele / cum nu poţi gândi / nici cunoaşte/ nici iubi.” (Suferința), alteori, moartea fiind o oglindă „Mângâietor / numai sete / fără nume / hrănitor de vultur visasem să fiu / moartea e poate singura oglindă / în care începem să ne vedem / cer năruindu-se / iartă-mă / umblam fără să văd” (Povestiri IV), iar sfârșitul este asemenea dimineților „iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preţ / dar eu unul sunt martor, eu am văzut / acei oameni, blânzi, de neînfrânt / învăţând nemurirea, cu ochii i-am privit. Suferinţa / nu le mai putea micşora cu nimic/ fericirea // sfârşitul lor e asemenea dimineţii” (Asemenea dimineții), moartea mai apare și ca un drum spre viață, „murim pentru a nu muri / ori vom arde de tot pe rugul însetării / jertfă de taină fiind / mistuindu-ne-n duh / pentru a fi pururea vii / murim spre viaţă / sau murim spre moarte” (Murim pentru a nu muri). Nici din versurile acestui poet care este „este cel mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană”. (Pr. prof. Dumitru Staniloae), nu lipsește transcendentul, acel fir sacru mai presus de viață și de moarte: „mă apropii de Tine și Tu / mai mult decât soarele mă prețuiești / mai curat ca lumina / cea mai ascunsă privirii / mă dorești viu.” (Iubire). Ca și Horațiu Ioan Lașcu, nici Daniel Turcea nu se simte împlinit și nu își găsește locul dorit în lume, acesta suferă de un dor amar, de dorul de eternitate, iarăși putem observa o dorință ciclică a eului poetic care „Eu am fost mort / şi-am înviat! Mi-e dor / de Tine, Doamne, de eternitatea / fără cuvânt şi fără / ce-i al meu, / om sunt, atît / voi fi în Dumnezeu!”, „Poezia lui Daniel Turcea e <gest sacru>. Volumul Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină cuprinde o poezie scrisă în vremea când căutarea s-a terminat, când nici drumul nu mai e lung; e o poezie de dincolo de căutare. E poezia din interiorul Tainei. Poezia acestui poet, frate l omului, e slujire şi jertfă, e bine-cuvântare, îl bine-cuvântă pe Dumnezeu, îl mărturiseşte în adevăr. E poezia îngenuncherii, o teologie mult teoretizată dar puţin practicată. Daniel Turcea îndrăzneşte. E curajul îngenuncherii la poalele Taborului. Acest curaj filocalic este darul lui Dumnezeu pentru cei care-I respectă porunca: îndrăzniţi! Îndrăznind, poetul devine <inima-ngenunchiată> înaintea Tainei, a Iubirii!”[5]; nu cu mult timp, cu doar o lună înainte de a părăsi lumea aceasta, poetul Daniel Turcea scrie o poezie cu iz profetic: „un singur lucru nu aflase / că trupul poate să îi moară / într-o amiază fără nume / mâinile îi vor fi atât de grele / încât până la frunte va fi o veșnicie / de străbătut / era frumos, luminând / cu inima curată printre păsări, ape / nu-i puteau învălui trupul, focul / nu-l putea-mbrățișa, întunericul / nu-i putea frânge raza privirii, veninul / nu l-ar fi putut atinge / el / nu era vinovat. / Lumea nu are decat o singura justificare: / Învierea.” (Arhe).

Versurile lui Constant Tonegaru ne induc faptul că moartea este un somn lung, un vis nesfârșit: „Moartea e un somn lung, un vis nesfârșit, despotică dinspre / Lună solia îi vine tăcut ; — / Oh, deznădejdea mea se arunca nebună ca o lance în luna rotundă și înverzită ca fața unui scut.” (Salomeea), iar în universul interior al poetului, în dimineți se desfășoară lumea morții: „În nerostită dimineață prin cenușea caldă din vulcani / se desfășoară în mine ca pânze de corăbii lumea morții. / Intră odată sub trupul meu / să-i auzi vibrarea de clopot, / să presimți marginea nopții / în privirea mea sticloasă / sau de dincolo torente de lumină venind.” (Fata Morgana). „Poet din al doilea val al avangardei româneşti, Constant Tonegaru este, în opinia criticilor, cel care a făcut trecerea de la poezia interbelică la cea postbelică.”[6], nici în creațiile acestui poet, care va rămâne „poet cu versuri cununate / scrise de inimă albastră și urît.” (C.Tonegaru – Fiara care s-a pierdut), nu lipsește transcendentul, firul fin dintre planul lumesc și cel celest: „Mi-ar fi dat îngerii onorul căilor planetare / dintr-o insulă aeriană cu domenii forestiere – / călare pe reni ar fi ieșit din taigă / și le-aș fi cântat serenada sângelui uscat în artere” (Pianul somnambul), „Nu începuse încă ora lepădării de sine / și de șase ori se desfrunzise catargul – / în așteptarea zilei a șaptea lânga cei mai cărunți / de pe vantrele măsuram cu compasul largul. // […] // Ganduri aspre scartaiau rasucindu-se in fiecare din noi asteptand ceasul lepadarii de / sine -ascultand ciudate glasuri ce veneau de sub ape pluteam stapani peste / Curtea lui / Neptun in ruine” (Cruciera). „Tonegaru știa, din cultura sa proprie, din scrierile din vechile timpuri sau din cele contemporane, că dincolo de aparențe trebuie să fie realitatea. Senzația de trecere a gândirii de la lumea obiectivă la cea subiectivă inundă poezia lui Tonegaru. Pentru el, sentimentul că există ceva ocult, la care poți accede cu ușurință într-o stare de contemplație, era real. De aceea, el nu este atât experimentator întru estetic, cât mai dregrabă un bard, sau mai mult un medium între celest și pământ pe plan cultural”[7]. Constant Tonegaru un „ alhimist al darurilor de platină, amintește-ți de dansul de peste vămi, peste zodii” (C. Tonegaru – Salomeea), a fost printre cei care s-au au coborât dintr-o viață viitoare doar pentru a muri drepți „Ne adunasem himerici coborînd din / viața viitoare ca să murim drepți ca paiul grîului. // Nepăsători ridicam în mijlocul bulevardului / într-o poziție notorie / faldurile cămășilor înroșite, sus -/ sus, deasupra acestui încetat tratat de istorie. / Cu cîteva cartușe pe portativ a început cîntecul / primenirii!” (Document); „Mi-aduc vocea să şterg / numele ce mi l-am scris pe pământ, / Februarie e numele meu întreg, / un cântec subţire, un vânt.” (Februarie mistic).

Note:
[1] Romulus, Rusan: Din “marea de amar”, articol publicat în memorialsighet.ro, 2006
[2] Bogdan Crețu: Note critice, în vol. Horațiu Ioan Lașcu N-am fost niciodată al vostru, ediție îngrijită de Nicolae Corlat, Editura Junimea, Iași, 2017
[3] Fragment preluat de Marin Scarlat dintr-un articol publicat în „Univerul Literar” ( sursă: http://www.dacoromaniaalba.ro/nr74/ioan_pena.htm)
[4] Stan V., Cristea: fragment preluat din revista Caligraf, iulie 2005
[5] Bogdan Ioan, Anistoroaei: Daniel Turcea, un poet care trebuie fericit cu lacrimi, prezentare de carte, 15 mart. 2012
[6] D.C. Predescu: Gălățeni care au uimit lumea – Constant Tonegaru, articol apărut în ziarul online Viața Liberă, 7 nov. 2013
[7] Viorica Macrina, Lazăr: Generația războiului în două profiluri lirice: Dimitrie Stelaru și Constant Tonegaru, format pdf. pe www.diacronia.ro



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.571 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5