Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Dreptul la viață și pentru profesorul român

Primit pentru publicare: 08 Febr. 2019
Autori: Alina – Mihaela COJOCARU, redactor – Revista Luceafărul
Publicat: 09 Febr. 2019
© Alina COJOCARU, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Națiunile înțelepte, mature, cu lungi perioade de înflorire au avut la bază etica muncii eficient structurată, cu precădere în cele trei paliere ale definirii sociale: educația, sănătatea și cercetarea. Când domeniile vizate n-au fost prea adânc perturbate de elemente externe – birocrație, factori politici, societate civilă sedusă de o anume parte a serviciilor – rezultatele s-au concretizat într-un progres material și cultural evident la scară macrosocială. Dacă însă resursa umană dinlăuntru a fost constant atacată direct sau indirect, pașii întru dezvoltare au fost timizi, în ritmuri de melc, chiar și atunci când bugetul era generos, deoarece nu poți zidi ceva trainic cu sabia socială legănându-se permanent deasupra capului…

Gândurile revelate m-au încercat în contextul dramei de la Colegiul ,,Spiru Haret” din Ploiești, de la sfârșit de ianuarie 2019, după ce un tânăr de douăzeci și doi de ani – furios că fusese exmatriculat cu ani în urmă din respectiva instituție de învățământ – a înjunghiat-o cu un cuțit pe profesoara de matematică, rănind-o atât de grav încât a fost necesară o intervenție chirurgicală pentru salvarea vieții. Firește că în această speță justiția își va urma cursul, agresorul fiind repede prins și arestat, însă este surprinzător impactul mediatic palid, ținând cont de gravitatea cazului. Privind în oglindă, nu putem uita de vehemența înfierării în mass-media a unor cadre didactice care au ridicat tonul sau, poate, ajunși la capătul răbdării, au zgâlțâit puțin vreun elev, crescut lângă zidul civilizației de cartier a libertăților neghidate de niciun fel de responsabilități. Dacă totuși mare parte din mass-media are scuza că se hrănește doar din creuzetul cu grotesc și cancan, iar cazul de la Ploiești n-a avut destulă încărcătură pe această zonă, nu la fel trebuie privită lipsa de reacție a decidenților din Educație, care, pentru a nu-l ofensa pe Măria Sa, Adultul (părinte, frate, prieten al elevului etc.) au ales o cale din zona tăcerii, fără o solidarizare reală cu truditorii catedrei. Cum este posibil, Doamnă Ministru Ecaterina Andronescu, să tratați cu nonșalanță tragedia acestui profesor și să nu anunțați faptul că veți reglementa prin lege statutul cadrului didactic, astfel încât dascălii să nu mai poată fi hăituiți sau lezați în vreun fel la locul de muncă?!? Să înțelegem că subiectul în cauză era prea banal, iar dumneavoastră, conform obiceiului, nu veți ieși pe sticlă decât pentru a sugera sancționarea unui profesor care a apostrofat un elev?!?   Se vorbește mult despre caracterul formativ al educației, despre dialogul, cooperarea cadrului didactic cu elevii, astfel încât aceștia din urmă să-și formeze deprinderi de muncă individuală, pentru a valorifica eficient achizițiile dobândite. Se face apel și la faptul că profesorul trebuie să uzeze de tact pedagogic și în situațiile tensionate din școală, atunci când elevul și părintele devin agresivi, violenți. Faptul că ai fost agresat în școală de vreun elev ori părinte este un subiect tabu, chiar în relațiile cu ai tăi colegi, pentru că știi că, din acel moment, vei fi perceput ca fiind slab și fără autoritate, iar a semnala unui for cu atribuții specifice (poliție, jandarmerie) vreo manifestare brutală care, în mod direct, te-a lezat în perimetrul școlii – ca reacție a evaluării riguroase a cunoștințelor vreunui elev de gimnaziu sau liceu – este o dovadă de neputință și incompetență pe care societatea nu ți-o iartă, de vreme ce tu, ca profesor, dispui de pârghiile de dirijare și control în procesul de învățământ… Și totuși, în mai toate școlile există de-a lungul unui an școlar câteva episoade de violență la adresa personalului didactic, chiar dacă acestea transpiră doar arareori în presă ori pe rețelele de socializare. Desigur că este înțelept să nu le observi, întrucât e în cutuma breslei didactice să te prefaci că nu ți-ai văzut colegul pălmuit de un elev sau de un părinte…

Specializați  în prevenirea bullying-ului, prin programe entuziaste din categoria ,,Școli fără bullying”, profesorii, mai ales cei cu argint la tâmple ori de genul feminin, se întorc adesea la catedră pentru a fi ei înșiși victime ale agresiunii elevilor și a părinților, fenomenul tinzând să se generalizeze atât în învățământul urban, cât și în cel rural, fapt care, în urmă cu trei decenii, era de neconceput. Cauzele ajungerii la violența invocată țin, pe de o parte, de tipul de discernământ operat de noi toți în construirea societății după evenimentele din decembrie ’89, iar pe de altă parte sunt expresia decredibilizării corpului profesoral. Cine au fost cei care au întinat imaginea cadrului didactic? În primul rând omul politic, așteptat în Școală ca un Demiurg la un eveniment festiv, dar care s-a simțit mai mereu dator să măture pe jos cu profesorii, dacă era prezentă și comunitatea locală, apoi influența vestică, nefiltrată întotdeauna chibzuit de partea diasporei românești care s-a întors în țară din Occident cu odraslele, după ce acestea au studiat câțiva ani într-un sistem educațional mai permisiv, cu resurse materiale superioare, care i-au facilitat flexibilizarea; urmează, desigur, diminuarea prestigiului profesorului datorită abundenței fluxului informațional – oricând un elev, chiar și de nivel mediu, putând studia în detaliu un anume segment de cunoaștere la o disciplină oarecare, eclipsându-l ori negându-l pe profesor–, dar și a statusului socioeconomic modest, inferior față de cel al unui șofer de ambulanță sau față de cel al unui paznic de bancă. Pentru limpezirea perspectivei ar fi necesar să precizăm că, împovărat de arborii de hârtie, pe care-i duce pe umeri de ani de zile în dosare cu documente inutile – fără de care ar fi eliminat din Școală! –, profesorul român a fost nevoit să transforme dialogul cu elevii într-o construcție formală, artificială, care nu poate cristaliza cooperarea pe baze oneste, ci mai curând contribuie la potențarea anxietății și angoasei fiecărui actor implicat în ecuație. Adăugând luptele intestine ale profesorilor pentru rămânerea în sistemul de învățământ, pe fondul prăbușirii natalității, descoperim încă un motiv suficient de convingător pentru întinderea toleranței omului de la catedră în relația cu elevul până la praguri greu de digerat.

Așadar, a fost nevoie de înjunghierea unui profesor pentru a încerca la nivel național inițierea unui  dialog loial, fără ipocrizie întru însănătoșirea domeniului Educației din România. Dacă însă nu vom reconfigura statutul și autoritatea profesorului, dar îi vom adăuga noi lanțuri cu poveri la sclavia deja sufocantă – urmând modelul heirupist de ,,prevenire și combatere a fenomenului de bullying”, coroborat biruitor de către conducerea colegiului din Ploiești cu ,,sporirea măsurilor de siguranță” – să nu ne mirăm de escaladarea violenței din cadrul Școlii românești.