Portret: Aurel Dăscăleanu,
profesorul de matematică ce îi învaţă pe surzi să audă

Sursa,  autor: www.adevarul.ro/locale/buzau/portret-aurel-dascaleanu-profesorul-matematica-invata-surzi-auda-1_50ad88937c42d5a66396e43b/index.html

A consemnat, prof. Gh. Luncă

Matematica, un obiect considerat  dificil pentru mulţi elevi este accesibilă şi elevilor surzi graţie dăruirii  unor profesori precum Aurel Dăscăleanu. Pe lângă lecţiile pe care le predă la clasă profesorul studiază şi aplică metode de comunicare ce au scopul,  surpinzător pentru necunoscători, de a-i ajuta pe copii să înţeleagă ceea ce  aud folosind proteze. Tehnologia face minuni şi în acest domeniu, astfel,  persoane care altă dată nu se puteau exprima decât prin gesturi, pot acum cu  ajutorul unor proteze să perceapă sunete. Acest lucru nu este însă suficient  pentru o bună comunicare. Este nevoie de intervenţia unui specialist care să stăpânească diferite tehnici şi să ştie să lucreze atât cu aparatura cât şi cu  copilul. Un astfel de specialist este profesorul Aurel Dăscăleanu.

Absolvent de liceu cu profil uman.

A terminat secţia umană la liceu. În 1970 a dat examen de admitere la Facultatea de Drept, dar rezultatul a fost un eşec. Erau 38 pe loc, concurenţă mare. După armată s-a hotărât să nu  mai dea la o facultate cu profil uman şi aşa a intrat la matematică.

A ajuns să predea matematică elevilor surzi după mai mulţi ani de activitate în  şcoli de masă, unde la un moment a ocupat de pregătirea loturilor olimpice.

„După facultate am fost repartizat împreună cu soţia, şi ea profesoară de  matematică, la şcoala din localitatea natală. Am profesat 7 ani acolo, apoi  ne-am gândit să le oferim copiilor un mediu mai bun pentru educaţie şi având  socrii din Buzău ne-am retras aici. Au urmat opt ani de navetă la şcoala  generală din Scorţoasa. În 1990 am încercat să vin în Buzău în învăţământul de  masă, dar am ajuns la şcoala specială” , povesteşte Aurel Dăscăleanu.

Recunoaşte că a luat postul în primire cam cu strângere de inimă, pentru că nu  ştia ce îl aşteaptă. La început a fost ceva deosebit. Nu se înţelegea cu ei. Ei  încercau să comunice cu profesorul, dar el necunoscând limbajul semnelor îi era  greu. „M-au ajutat colegii mai în vârstă de la şcoală, mi-au îndrumat paşii.

Având copii mici în familie nu mi-a fost greu să mă apropii de ei, i-am privit ca pe copiii mei”, spune profesorul Dăscăleanu. La şase luni a fost numit  director adjunct, iar după patru ani, director plin.

Impresionat de englezi

În 1991 a luat contact cu un grup de englezi, specialişti în educarea copiilor cu  probleme de auz la Institutul Regal de surzi. Era un proiect împreună cu Crucea Roşie britanică şi cea română de protezare a copiilor. „M-a interesat să  descopăr mai multe forme de a ajuta comunicarea. În acel moment eram foarte  avid în a cunoaşte toate tehnicile ce se pot aplica pentru a a-l face pe copil să înţeleagă vorbirea. Pe lângă celelalte mijloace de comunicare pe care ei le  folosesc, precum mimico-gesticulaţia, vorbirea joacă un rol important în  socializare”

 Întrebări şi răspunsuri:

Care sunt particularităţile muncii cu copiii surzi?

Ca să fac o comparaţie, eu am  lucrat şi cu loturile oplimpice la matematică cât am fost profesor la Scorţoasa  în taberele de pregătire. Era o muncă foarte grea. Acolo aveam copii excelenţi  foarte bine pregătiţi. Munca cu copilul surd mi s-a părut mai grea decât acolo;  e mult mai mult de lucru. După opt ani de şcoală un copil surd care nu mai are o altă deficienţă asociată ajunge la un nivel normal de judecată al unui  copil de clasa a cincea.

Regretaţi schimbarea pe care aţi făcut-o?

Am avut momente când am regretat că nu am rămas să fac performanţă cu copii olimpici, dar cea mai mare bucurie a mea este când văd câştigul pe care îl pot obţine cu aceşti copii. Am aceeaşi mulţumire ca şi cum m-aş fi dus la olimpiadă atunci când cu un copil surd m-am prezentat la examenele de capacitate şi a reuşit să promoveze. Este rezultaul unei munci mai susţinute decât dincolo.

Ce-i place:

Îmi place că sunt sănătos, că văd copiii şi ai mei şi cei de la şcoală voioşi, zîmbind mereu. Asta înseamnă că  sunt acceptat. Îmi place că exist şi îmi place să muncesc. Mi-a plăcut  matematica încă de mic, de când eram la şcoală, dar am fost nevoit să fac liceul la profil uman.

Ce nu-i place:

Nu-mi place amalgamul de reforme din învăţământul românesc de după 1989 în sensul că  toţi încearcă să impună un stil de muncă, importă tot felul de concepte pe care câte odată nu pot fi aplicate la noi. Altceva ce nu îmi palce este salariul de exemplu.