Părinții doresc să se implice alături de cadrele didactice în educația școlară a copiilor lor, dorind să fie informați în timp util atunci când aceștia au nevoi diferite sau probleme de învățare, sau din contră, să cunoască aspectele pozitive, să știe că sunt pe drumul cel bun în atingerea potențialului propriu.
Totuși, deși sunt interesați, ei au o atitudine pasivă, așteptând invitația din partea școlii.

Parteneriatele școală-familie reale pot fi construite numai dacă inițiativa vine din partea școlii, ținând cont că școala este cea care conduce întregul proces de educație.

Școala nu pare a vedea astfel acest rol de conducător în cadrul parteneriatului, neavând întotdeauna obiective și proceduri concrete pentru implicarea activă a părinților în educație. Deși în școli se desfășoară activități ce urmăresc apropierea familiei de școală, totuși, nu se depășește cadrul formal, abilitățile de comunicare ale ambilor parteneri reprezentând o barieră în calea construirii acestor parteneriate. În practică, profesorii interacționează cu părinții în ședințe, tema principală fiind notele sau comportamentul indezirabil al copiilor, sau aspecte de ordin administrativ-financiar.

Cu toții ar trebui să devenim conștienți că suntem parteneri, având ca țintă a întregului demers educațional copilul, persoana ce este total la dispoziția și decizia adulților. Copilul se dezvoltă în cadrul relației școală-familie, evoluția acestuia depinzând de calitatea acestei relații. O relație eficientă profesor-părinte presupune cooperare, ascultarea activă, permiterea implicării familiei în acțiunile copilului și oferirea de suport real, cultivarea și practicarea toleranței față de diversitatea în fapte și opinii.

Este evident că relațiile dintre profesor și clasă (părinți și copii) au ca substrat emoții, sentimente și dispoziții de simpatie, încredere, antipatie, neîncredere, ostilitate sau chiar indiferență.

Inițiativa trebuie să aparțină profesorului, care, ținând seama că simpatia și bunăvoința aduc simpatie și bunăvoință, iar antipatia și ostilitatea atrag aceleași sentimente, trebuie să conducă aceste relații spre colaborare și cooperare în clasă.

Elevul ar trebui să găsească la catedră mai mult decât un profesor. Profesorul ar trebui să fie un om și un mentor. În relația cu profesorul, elevul are nevoie de aprecierea personalității sale, de întărirea stimei de sine, de răspuns afectiv din partea lui și a colegilor, de securitate și de apartenența la grup.

În colaborarea familie-școală, hotărâtor pentru calitatea parteneriatului rămâne:

• modul în care profesorul comunica părinților aspecte privitoare la evoluția copilului;
• susține și este suportiv pentru activitățile și comportamentele la care elevul întâmpină greutăți, cu accent pe soluții și nu pe găsirea de vinovați.

Până la urmă, ambele părți ale parteneriatului familie-școală își doresc aceleași lucruri: comunicare, transparență, autenticitate, susținere reciprocă. Profesorul trebuie să arate părintelui faptul că este conștient că acesta vrea ceea ce este mai bine pentru copil și trebuie să arate că și el, profesorul, dorește același lucru.

Indiferent de strategia managerială sau de metode, fără omenie, bunăvoință, înțelegere, empatie, toate acestea rămân doar vorbe.

Omenia, empatia, înțelegerea și motivația pentru colaborare sunt bazele în căutarea celor mai eficiente soluții de rezolvare a blocajelor ce apar în atingerea obiectivelor acțiunii educative: formarea personalității copilului, formarea omului responsabil a se conduce singur pe calea vieții. Dinspre profesor, încrederea și sentimentul „că îi pasă”, disponibilitatea și capacitatea „de a fi om” rămân elementele definitorii pentru succesul acestui parteneriat familie-școală.