Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Omagiu şcolii Vlăsineşti! EFIGIA UNUI APOSTOL: ION SIMION TRUFIN

EFIGIA UNUI APOSTOL

ION SIMION TRUFIN

(învăţător, autor de maanuale, editor de gazete şi publicist, făclier al obştii săteşti, parlamentar, ofiţer, participant la două războaie, cetăţean de onoare postmortem al comunei Vlăsineşti)
Trufin,I SA văzut lumina zilei la 28 septembrie 1875, în satul Sârbi din comuna Vlăsineşti, într-o familie de clăcaşi.
După ce termină şcoala primară, este dat de părinţi, ca plugar, pe moşia boierului Iosif Uhrinovschi, unde lucrează doi ani. Fiind bătut până la sânge de vătaful plugarilor şi căzut în nesimţire, după ce-şi revine, se hotărăşte să plece unde l-or duce ochii. Îşi aminteşte că are o rudă preot la Botoşani. Acasă nu mai avea ce căuta, părinţii fiindu-i prea săraci, iar ca servitor nu-l aştepta decât o viaţă de cruntă mizerie.
Din acelaşi memoriu al fiului său mai mare, medic colonel Ion I. S. Trufinescu (nume adoptat, pare-se, pentru a se distinge de numeroasele familii omonime), aflăm apoi că preotul din Botoşani, văzându-l isteţ şi inteligent, i-a dat o scrisoare către dascălul de la Biserica „Dancovici” din Iaşi, rugându-l să-i găsească un serviciu şi să-l ajute să urmeze şcoala de cântăreţi. Aici, mătura în biserică, trăgea clopotele, făcea şi alte treburi pentru biserică, dar şi în gospodăria dascălului.
Remarcându-se ca un element foarte muncitor şi cu multă pricepere, dascălul neavând copii, s-a ataşat de el şi a început să-l prepare pentru a intra la Seminarul „Veniamin Costache”. Reuşeşte printre primii şi frecventează cursurile până la Crăciun, urmând ca, după vacanţă, să aducă certificatul de paupertate, în caz contrar, fiind obligat să plătească taxa de şcolarizare. Dar, primarul comunei, fiind în ceartă cu tatăl său, nu-i eliberează certificatul, sub motiv că are 2 ha de pământ şi că „… dacă s-ar face toţi cântăreţi, ar rămâne boierul fără plugari”.
Reîntors la Iaşi, nu mai este primit, deocamdată, la seminar, totuşi îşi reia serviciul la biserică şi, la proxima sesiune, se prezintă la concursul de admitere în Şcoala Normală „Vasile Lupu”. Reuşeşte ca bursier, învaţă bine şi, în anul 1897, absolvă această şcoală, cu titlul de ÎNVĂŢĂTOR.
În vara aceluiaşi an se căsătoreşte cu Finareta, fiica preotului Atanasie Salust din Vlăsineşti, absolventă a Şcolii Profesionale Iaşi şi, la fiecare doi ani, tânăra familie avea să mai aducă pe lume câte un copil, până la cinci: ION, n. 1899 (ajuns medic, colonel); EMIL, n. 1901 (inginer, director la Fabrica de chibrituri Timişoara); FINARETA, n. 1903 (profesoară de fizică-chimie în Iaşi); ELENA, n. 1905 (profesoară de geografie); VIRGIL, n. 1907 (inginer).
Cariera didactică şi-a început-o la Şcoala Lupeni, din comuna Hudeşti (1 octombrie 1897 – 1 ianuarie 1898), a continuat-o la şcolile din Ştiubieni şi Petricani (1 ianuarie 1898 – 1 octombrie 1900) şi, apoi, la şcolile Vlăsineşti şi Sârbi, până la pensionare (1 decembrie 1930)
În anii 1897, 1898 şi 1899, şi-a satisfăcut şi stagiul militar obligatoriu, T.R. (termen redus), în câte o lună pe an, vara şi, după absolvirea şcolii de ofiţeri (1915), i s-a acordat gradul de căpitan. Iar la palmaresul pregătirii sale, s-au mai adăugat, între timp, şcoala de cântăreţi pe care o absolvise în 1892 şi şcoala de agricultură (1901).
Şi cu tot ce a învăţat să facă acest OM, mereu încercat de gânduri înalte, cu toată fiinţa sa, clipă de clipă, s-a consacrat locului natal, pe care mereu a visat să-l sfinţească cu faptele sale. La SÂRBI, sufletul ÎNVĂŢĂTORULUI Ion S. Trufin a vibrat la unison cu sufletul întregii comunităţi. Îl revolta mizeria în care se zbăteau ţăranii, agravată şi de jaful cămătarilor, ca şi de povara impozitelor. Dobânzile ajungeau până la 300% şi chiar 5000% pe an.
Ca o reacţie împotriva cămătarilor, cu sprijinul lui Spiru Haret, fruntaş progresist al Partidului Liberal, la nivel de ţară se înfiinţaseră BĂNCILE POPULARE, care înlesneau ţăranilor împrumuturi cu dobândă mai mică, de 10-12% pe an. Învăţătorul Ion Trufin, implicându-se în această iniţiativă, a înfiinţat, în 1903, BANCA POPULARĂ VLASINEŞTI-SÂRBI, cu numele „ALBINA”, iar în jurul acesteia, Obştea sătească „VIITORUL DE AUR”, având ca scop lucrarea în comun a pământului de către ţărani (În legătură cu constituirea acestei obşti, ziarul „Dimineaţa”, din 14 februarie 1906, nota: „În comunele Sârbi şi Vlăsineşti din judeţul Dorohoi, s-a înfiinţat obştea „Viitorul de aur”, pentru arendarea moşiei Sârbi, proprietatea bisericii „Sf. Spiridon” din Iaşi, cu un număr de 600 de asociaţi, legalizată la Săveni. Ea dispune de 30 000 de lei pe deplin vărsaţi la Creditul agricol din localitate, pentru Banca Centrală”).
Demersurile ţăranilor din Sârbi, Vlăsineşti, Avrămeni, Ştiubieni, Drăguşeni, Hăneşti şi Săveni, pentru a intra în stăpânirea moşiei de pe teritoriul comunei Sârbi, nu au fost deloc pe placul marelui arendaş Kaliman Fischer şi al administraţiei epitropiei. Şi, la 21 iulie 1906, scoşi din limitele răbdării, 400 de ţărani, avându-i între ei pe învăţătorii Ion Trufin din Sârbi şi Constantin Moruz din Avrămeni, au intrat cu plugurile pe moşia Sârbi, intenţionând să înfăptuiască prin forţă ceea ce nu au putut obţine prin demersuri paşnice.
„Autorităţile au încercat să-i determine pe ţărani să se întoarcă acasă, iar pe învăţătorul Trufin să-l aresteze, pentru ca, astfel, să lipsească masa revoltată de principalul organizator al acţiunii. Ţăranii au luat însă apărarea învăţătorului. Ei au făcut zid în jurul lui şi au declarat că, dacă autorităţile intenţionează să ducă convorbiri cu el, pot să facă acest lucru nu numai la Dorohoi, ci şi la ei în comună” (Alte detalii ale acestui dramatic episod din lupta neobosită a înflăcăratului apostol sunt consemnate în paginile „Monografiei comunei Vlăsineşti”, Editura Agata, Botoşani, 2005).
Ca învăţător, amfitrionul acestor rânduri s-a afirmat nu numai prin persuasiunea lecţiilor sale, ci şi printr-o bogată activitate extraşcolară, concretizată în serbări şi excursii, prelecţiuni populare, lucrări metodice, literare şi ştiinţifice ş.a. Dintre acestea, aritmeticile pentru clasele primare, elaborate în colaborare cu V. Grigoraş şi Iancu Ilasievici (după care s-a învăţat în toate şcolile din ţară între anii 1903 şi 1910), apărute la Editura şi Tipografia „Iliescu”, Iaşi, i-au adus celebritatea.
Ca om al cetăţii, a mandatat Domeniul Sârbi al Obştii „Viitorul de Aur” (1902 – 1916), a înfiinţat băncile „Speranţa” (1903 – 1916) şi „Salvarea” (1920) şi nu a ezitat să îndeplinească şi munca de casier al acestora şi al morii „Başeu”, a fost redactor al gazetei „Frăţia poporului”, apărută în perioada 1 decembrie 1926 – 29 mai 1927 şi editată de prof. univ. Cezar Papacostea, deputat de Dorohoi în Parlamentul României, şi a mai colaborat la ziarul „Cooperaţia” care a apărut între 7 iulie şi 1 septembrie 1929.
O prezenţă tot atât de activă a fost acest tribun în Parlamentul României, ales în trei legislaturi, în semn de recunoaştere şi preţuire, pentru meritele sale deosebite în viaţa socială: în 1914 a fost alesul Dorohoiului ca deputat în Adunarea Constituantă; în legislatura 1922 – 1926, alesul Dorohoiului ca opozant, senator în Parlamentul „Liberal”; în 1926 – 1927, alesul Dorohoiului ca senator în „Partidul Poporului” (Arhivele Statului Botoşani, Fond Inspectoratul Şcolar Dorohoi, Dosar 1061).
Ca ostaş al armatei române, a participat la Campania din Bulgaria a Războiului Balcanic (1913) şi la Epopeea Mărăşeşti din timpul Războiului pentru Reîntregirea Neamului (1917). Pentru faptele sale de arme i s-au acordat cele mai înalte distincţii: Medalia „Avântul Ţării”, ca sergent în Războiul Balcanic (Decretul 809/1914); Medalia „Coroana României” cu Spadă, pentru vitejia de la Mărăşeşti (1917); Medalia „Victoria” (cu Înaltul Decret nr. 3390/ 1921); Medalia „Coroana României” şi gradul de ofiţer al Coroanei (1922); Medalia „Crucea Comemorativă a Războiului” (1916-1918); Medalia „Ardeal, Carpaţi, Târgu-Ocna” (1918). După pensionare (1 decembrie 1930), luptătorul de până acum se retrage tot mai mult „în cazarmă”, dedicându-se, cu precădere, exploatării pământului şi propriei gospodării. Ajunsese să-şi comaseze 97 de hectare pe moşia Sârbi, la care şi-a mai adăugat, prin 1932, încă 14 hectare… şi, de aici, începe calvarul întregii sale familii, despre care vorbeşte cu amărăciune fiul cel mare, medicul colonel Ion I. S. Trufinescu, în memoriul pe care l-am mai invocat în acest articol: „În fiecare zi, pe orice vreme, pe un drum mizerabil de ţară, tata făcea naveta de acasă până la proprietatea care era la 7,5 km distanţă. Plăteşte la bănci şi la particulari procente oneroase, între 30 – 50% pe an; nu avea o dată bani în casă şi amândoi părinţii umblau mizerabil îmbrăcaţi. Împrumutau de la noi, copiii…; culmea enervării era pentru noi; nu puteau altfel să-şi strângă recolta. Aşa s-au rupt relaţiile între noi, pentru că părinţii nu mai aveau nici cu ce plăti taxele surorilor şi fratelui mai mic, aflaţi încă în şcoli şi aceste cheltuieli erau, de-acum, în sarcina noastră.”
În anul 1941, puterile omului, atât de vrednic până atunci, au început să scadă datorită unui cancer, iar în anul următor a şi murit. Aceeaşi soartă o avusese şi soţia sa, cu doi ani înainte.
Atât de drag i-a fost pământul acestui temerar apostol, că l-ar fi luat cu el în mormânt. A lăsat cu limbă de moarte dorinţa ca urmaşii lui să nu-l înstrăineze, pentru ca, astfel, să aibă contact cu viaţa de la ţară, pentru a cunoaşte nevoile şi durerile sătenilor. Dar, copiii nu apucaseră bine să preia moştenirea pentru a o face viabilă, că, vreme de război fiind, toată se ruina sub ochii lor, neputincioşi s-o salveze. Au urmat cotele, acuzaţiile de sabotaj, persecuţiile. Singura lor scăpare de toate poverile acestea a fost să renunţe la averea lăsată de părinţi în favoarea oamenilor fără pământ, care-l şi puteau lucra. Singura dorinţă, pe care i-au îndeplinit-o copiii părintelui lor, a fost „…să fie îngropat, ca şi mama, în livada de pe proprietatea sa, ca să fie în apropierea oamenilor cu care a făcut revoluţia din 1906, unde a făcut prima bancă şi cooperativă, unde a jucat un rol social din cele mai de frunte, unde a chinuit şi robit toată viaţa”.
Însă, ce aflăm dintr-o scrisoare adresată cu 37 de ani în urmă (7 iunie 1972) domnului învăţător Mihai Iftimie, de către Gh. Petrescu din Iaşi, fost elev al amfitrionului, este cutremurător: „Nişte netrebnici i-au profanat şi cavoul şi sicriul, de i-au împrăştiat oasele. Cu durere în suflet i-am adunat oasele împrăştiate, aşezându-le iarăşi în sicriu, căci erau oasele învăţătorului meu, cel care a muncit în fel şi chip pentru binele satului Sârbi”. Şi, în continuare, încearcă să-i sensibilizeze pe cei care duc mai departe ştafeta înaintaşilor: „Cu ce s-ar putea compensa munca lui şi a celorlalţi purtători de făclii pentru generaţiile de copii din Sîrbi? Cu o cinstire şi aducere-aminte pentru meritele lor. Şi, acum, la inaugurarea noii şcoli ce se clădeşte în Sîrbi, să se aşeze în faţa şcolii un mic monument pe care să fie scris: ÎN AMINTIREA ŞI MEMORIA FOŞTILOR ÎNVĂŢĂTORI DIN SÂRBI: ION S. TRUFIN, DUMITRU TH. BOLBOROS, OLARU VASILE, CONSTANTIN BUHĂCEANU sau măcar o placă cu numele şi prenumele lor, aşezată în holul de recreaţie al şcolii, spre amintirea lor”.
Ceea ce încă nu s-a făcut! Poate că actuala conducere a şcolii din Sârbi va concretiza această propunere salutară, ca un adaos la înaltul act de cinstire a memoriei celui care a lăsat posterităţii o părticică din fiinţa sa luminată şi temerară, pe care Primăria şi Consiliul Local îl vor săvârşi în curând, acordându-i titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE POSTMORTEM AL COMUNEI VLĂSINEŞTI.
 
Gheorghe Burac 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Alexandru MARES spune:

    Am fost profun emotionat la citirea acestui articol. Este vorba de strabunicul meu, tatal bunicului, Emil Trufin care a avut doua fete, una mama mea, Carmen, Liliana Mares, care are trei baieti din care eu sint al doilea si alta Cecilia Lefter care are doi baieti. Sint mindru de acest OM. Multumesc autorului pentru acest articol. Alexandru Mares

  2. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Frumos omagiu, act reparatoriu moral prin care este cinstită memoria unui înaintaș cu totul deosebit!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5