George Bacovia (numele real, George Andone Vasiliu) s-a născut la 17 septembrie 1881, la Bacău, plasa Bistrița, județul Bacău, Regatul României și a murit la 22 mai 1957, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost un remarcabil poet și prozator, format la școala simbolismului literar francez. A fost căsătorit și a avut un fiu. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, după ce își începuse studiile la Universitatea din București. A lucrat ca profesor, funcționar, ajutor de contabil, copist și bibliotecar. Este autorul a zece volume antume și al altor zeci de culegeri postume de poezii și proză, unele dintre ele traduse în mai multe limbi. A primit, între altele, Premiul Ministerului Artelor (1923), Premiul pentru Poezie al Societății Scriitorilor Români (1925) și Premiul Național de Poezie (1934). Au fost editate discurile vinyl „Bacovia citește din versurile sale” (1966) și „Versuri de George Bacovia” (1971), precum și compact discurile audiocărți „Rar” (2009, 2013) și „Poeme rostite la radio” (2018). Casa memorială din Bacău, un muzeu din București, ca și diverse cartiere, străzi, parcuri, instituții, premii și concursuri literare naționale îi poartă numele. Au fost lansate emisiuni filatelice, monede și medalii comemorative cu chipul său și au fost dezvelite busturi și statui ale lui.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre iubirile lui George Bacovia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care au fost primele povești de dragoste ale lui George Bacovia?
– Cea dintâi experiență sentimentală a sa, pe care o mărturie biografică o descria că a fost, de fapt, „o simpatie pentru o colegă de la gimnaziul de fete”, a trăit-o în clasa a IV-a de gimnaziu. Despre muza lui, nu știa decât că se numea Elena, iar idila ce s-a înfiripat a fost de scurtă durată, pentru că fata s-a retras de la școală. Această primă și efemeră tresărire emoțională a lăsat în sufletul adolescentului o melancolie duioasă, care i-a inspirat poezia Și toate, cu care a debutat, în 1899, în revista Literatorul. Când a ajuns în cursul superior, surorile sale mai mari invitau, sâmbăta, prietene și prieteni, cu care ascultau muzică și dansau cadriluri și gavote, la modă pe atunci. De cele mai multe ori, el rămânea visător pe un fotoliu și se mulțumea cu impresiile acelor seri. În clasa a II-a de liceu, întâlnea, aproape zilnic, o elevă de la școala profesională. „Școlile erau pe aceeași stradă, iar el locuia, ca și dânsa, în aceeași direcție. Mergeau pe trotuare opuse, fără să se cunoască personal, doar aruncându-și, pe furiș, priviri fugare. El părea că nici n-o privește pe copila blondă, cu ochii de culoarea migdalelor verzi și cu cozile împletite cunună în jurul frunții. Era mai mică de ani.” Pentru a o cuceri, nu era suficientă poezia, așa că „a început să poarte șapca puțin mai într-o parte decât era regulamentar. Se oprea la liceu, în vreme ce ea trecea mai departe, întorcând, ușor, capul. Fata a absolvit clasa a V-a, iar el a plecat să continue, timp de doi ani, liceul, purtând în suflet imaginea ei fragedă, cu obrazul pal, fără a fi știut măcar cum o cheamă.” A rămas, din nou, singur… „În 1900, a cunoscut o altă colegă de liceu”, de data asta „fiind ceva mai serios, […] poate și pentru că ea era ceva mai îndrăzneață.” „S-au văzut, uneori, prin mulțime, în grădina publică” și, după câteva nopți de nesomn, George s-a hotărât să ia taurul de coarne. Ca urmare, „Într-o seară de iunie, cu multă lume în grădină, i-a strecurat un trandafir, pe care ea l-a dus la buze, părând că l-a sărutat. […] Poetul a sesizat gestul și, fericit, tot în treacăt, a reușit să mai obțină o întâlnire, astfel încât să nu se trădeze. Pe fata aceasta, o chema Maria.” Ghinionul s-a ținut, însă, scai de el, pentru că idila s-a sfârșit odată cu sfârșitul anului școlar, când părinții ei s-au mutat la Roman. În amintirea acelei vremelnice tresăriri de dragoste, a scris poezia Ecou de romanță.

– A avut parte și de iubiri împărtășite?
– În 1914, Bacovia s-a mutat la București, internându-se la Sanatoriul Dr. Mărgăritescu. În seara zilei de 22 iunie 1916, când era „aproape ora șapte și încă destul de cald”, i-a fost prezentată domnișoara Agatha Grigorescu, o fată orfană de ambii părinți încă din adolescență, ea însăși poetă. Aceasta va mărturisi, peste ani, că, atunci, „pe o bancă, pe înserare, cu toate tonurile de aer, […] mi-am simțit mâna cuprinsă de o mână fierbinte și, încet, vocea metalică a poetului, cu inflexiuni de bas, a depănat aproape de auzul meu melodioasa poemă Amurg antic. Suprema poezie a firii ne logodea viețile prin veriga acelei vrăji, care, mai târziu, avea să se întunece, să geamă, să se convulsioneze în toate amărăciunile vieții, fără să se stingă încă nici prin moarte. A fost întâia poemă ce mi-a recitat-o chiar în ziua în care ne-am cunoscut și, pentru prima oară în viață, un fluid poetic punea stăpânire pe ființa mea.” În dragoste, Bacovia s-a mișcat întotdeauna greu; abia în martie 1917, într-o „duminică friguroasă, cu ger uscat”, a căutat-o pe domnișoara Grigorescu, „palid și oarecum întristat.” N-a sărutat-o sau îmbrățișat-o, ci au vorbit despre unele noutăți din presă și de Revoluția din Rusia. După acea întâlnire, au trecut, iar, luni și ani. În iunie 1919, după o ploaie, când teii erau în floare, Bacovia a vizitat-o, din nou, pe Agatha, „tot atât de neașteptat ca și prima dată.” I-a citit poezia Declin, a fumat mai multe țigări și au discutat ceva politică. Data viitoare, s-au revăzut la 1 octombrie același an, apoi în primăvara anului următor. Abia în ianuarie 1921, „într-o duminică”, la o cafea, el a spart, în sfârșit, gheața și a invitat-o să dejuneze, peste o săptămână, la părinții lui, iar ea a acceptat cu plăcere. Agatha a sosit la Bacău „pe un ger înțepător”, fiind luată de la gară cu o sanie. A fost primită „într-o casă mare, luminată puternic, bine încălzită și cu mobile vechi, dar frumoase”. S-au așezat la masă, unde „căldura și dragostea gazdei” au cucerit-o. A doua zi, au vizitat orașul cu „peisajul bacovian” și totul a decurs minunat. Domnișoara Grigorescu a revenit de câteva ori la Bacău, unde Bacovia s-a întors în 1922, amândoi petrecând „vacanța de iarnă a anului 1924, precum și cea de primăvară a anului următor”. În 1926, Agatha a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, devenind profesoară de limba română.

– Ce deznodământ a avut dragostea lor?
– Tot tărăgănând luarea unei decizii vreme de 11 ani, ei au intrat în 1927, „anul hotărâtor”. Situația devenise destul de jenantă și pentru cei doi, dar și pentru familiile lor. Se apropia Anul Nou și, „pentru prima dată, [rudele] au început să discute despre căsătorie”. Pe 29 decembrie, „înainte de a ajunge la fotograf, Bacovia m-a invitat la bijutier. Am fost surprinsă, fiindcă nu înțelegeam de ce. […] A comandat verighetele și am făcut două fotografii, după care confrații scriitori ne-au condus acasă. Am traversat grădina publică, spre a scurta drumul. Era frig. Un amurg rece sticlea, învăluind în culori aprinse micul parc cu pomii înghețați sub zăpadă.” Căsătoria a avut loc la Bacău, la 22 iunie 1928, după care s-au mutat la București. Au revenit să locuiască la Bacău între noiembrie 1930 și octombrie 1933, aici născându-se unicul lor fiu, Gabriel, la 8 noiembrie 1931. În 1933, s-au stabilit în Capitală, unde părinții au trăit până la sfârșitul vieții; băiatul lor s-a întors, în 1993, la Bacău, locuind într-un azil de bătrâni între 4 decembrie 1997 și 24 ianuarie 1999, când a murit.

Florin Bălănescu