Gabriel Vasiliu (Bacovia) s-a născut la 8 noiembrie 1931, la Bacău, plasa Bistrița, județul Bacău, Regatul României și a murit la 24 ianuarie 1999, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul Central din municipiu. A fost unicul fiu al poetului George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) și al Agathei Grigorescu. A fost căsătorit și a avut un fiu. În anul 1933, s-a mutat, împreună cu familia, la București, unde a făcut școala primară, gimnaziul și liceul. A fost custodele Casei Memoriale „George și Agatha Bacovia” (1966-1981), în care a condus Cenaclul literar „George Bacovia”. În anul 1993, s-a pensionat și a revenit în orașul natal, publicând poeme și amintiri despre părinții săi în revistele „Ateneu” (evocările nefinalizate „De vorbă cu tatăl meu”), „Cadran cultural”, „Viața băcăuană”, „Magazinul tineretului”, „Cultura” și altele. A semnat articolul „Divagări utile” din addenda la volumul „Opere”, de George Bacovia (1978) și figurează, cu poezia „Meditație”, în antologia lirică „Retrospective 2” (2008). A înființat Editura „Bacoviana”, unde a apărut volumul „Bacovia – posteritatea poetului”, de Agatha Grigorescu (1995). A fost vicepreședinte al filialei băcăuane a Asociației Culturale „Pro Basarabia și Bucovina”. În ultima parte a vieții (4 decembrie 1997-24 ianuarie 1999), a locuit la azilul de bătrâni din oraș.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre viața și sfârșitul lui Gabriel Bacovia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, faceți, vă rog, un portret al lui Gabriel Bacovia.
– Fiul a fost copia fidelă – atât fizic, cât și temperamental – a părintelui său. Era scund (nu depășea 1,55 m), puțin cocoșat, cu o voce subțire, cavernoasă, de atmosferă, care aducea cu timbrul vocal al marelui poet. Avea o fire interiorizată ce degaja o tristețe dusă și uitată pe gânduri, sonorizată de citirea monosilabică a versurilor lui sau ale tatălui său. Scria și el poezii, dar era departe de talentul cu care fusese hărăzit predecesorul lui. A început să noteze o serie de amintiri legate de George Bacovia, însă nu a reușit să ducă la capăt intenția de a alcătui un volum complet despre viața acestuia. La București, a locuit în casa părinților, devenită muzeu, pe care, la întoarcerea la Bacău, i-a lăsat-o singurului său fiu, Daniel Vasiliu (Bacovia), deși nu au avut niciodată relații cordiale; acesta era medic specialist în anatomie patologică și s-a stabilit, ulterior, în Suedia, unde este căsătorit și are o fiică.

– Cum a dus-o în orașul natal?
– La Bacău, n-a avut nici măcar o garsonieră; prin bunăvoința unui amic sufletist, stătea într-o cameră a unui vechi bloc pentru ceferiști, trăind modest, dintr-o pensie mică. S-a străduit să recupereze terenul din strada Ștefan cel Mare, unde se născuse tatăl său și care valora o sumă uriașă, dar n-a obținut nimic. Pentru a mai câștiga un ban, a încercat să fie ghid la Casa Memorială George Bacovia, dar tot fără succes. Și-a petrecut toată viața slujind imaginea tatălui său, scop pentru care a pledat, neîmpăcat, până în ultima clipă. Tuturor celor dispuși să-l asculte, le spunea, emoționat, povestea familiei lui și a operei bacoviene. Când apărea în public, se declara orfan și lăcrima sincer, pătruns de celebritatea pe care i-o adusese calitatea de urmaș direct al marelui scriitor. Chiar își făcuse și purta o insignă pe care scria „Fiul poetului George Bacovia“. A trăit într-o sărăcie asemeni cu a tatălui său, ajungând să vândă din obiectele familiei pentru a face rost de bani. Iarna, umbla într-un palton ponosit, cu o căciulă roasă îndesată pe cap și încălțat cu niște pantofi uzați. Purta ochelari și era un fumător înrăit, frecventând constant bodegile și restaurantele orașului. Rămas singur după mai multe idile eșuate cu femei care l-au stors de puținii bani pe care-i mai avea, într-o zi i s-a spus că nu mai poate locui nici în odaia de la bloc și că trebuie să-și caute o gazdă. A mai stat un timp pe la câte un cunoscut, dar situația sa a devenit din ce în ce mai critică, așa că singura soluție care-i mai rămăsese a fost azilul de bătrâni. A ajuns acolo cu o bocceluță în care îngrămădise două-trei oale, niște schimburi și un palton. I s-a repartizat o cameră la etajul al patrulea, supranumit „ultimul către cer”, în care a locuit cu prietenul său „Ripchi”. După ceaiul de dimineață, trăgea o fugă până la barul Bistrița, unde avea masa lui și cerea întotdeauna o vodcă românească și o cafea. Aici, venea și pictorul Aron, amicul său, iar, când rămânea singur, nota pe un caiet tot ce făcuse cu o zi înainte. Într-o zi, a sosit la bar negru de supărare, tânguindu-se că și-a pierdut albumul în care păstra fotografiile tuturor iubitelor lui; nu l-a mai găsit niciodată.

– Care a fost sfârșitul său?
– De Crăciunul anului 1998, a plecat la un văr de-al lui din Iași, unde a întâlnit tot felul de prieteni care l-au „cinstit”. Băut bine, a adormit pe o bancă din Parcul Copou, contractând o răceală puternică. După Anul Nou, s-a întors, sfârșit, la Bacău. Partea stângă n-o mai putea mișca; l-a îngrijit cum a putut doctorul așezământului, dar fără niciun rezultat. A murit într-o duminică rece de ianuarie, la ora 12,45, în urma unei pareze generale provocate de un atac vascular survenit cu două săptămâni în urmă, iar vecina care l-a vegheat până în ultima clipă i-a pus în mâini o lumânare galbenă. Ultima lui dorință a fost să mănânce o ciocolată, pe care i-a adus-o o femeie de la un chioșc din apropierea azilului. A fost însoțit pe ultimul drum de o mână de oameni, micul lui trup fiind îngropat în cimitirul de pe strada Mărășești, nr. 161, lângă bunicii săi paterni, comerciantul Dimitrie Vasiliu și profesoara Zoe Vasiliu, unde preotul Ioan Epure a săvârșit ceremonia înhumării.

Florin Bălănescu