IOAN VASIU: – Când ați pășit prima dată, ca angajată, în Televiziunea Română ?
ELENA DINU: – Era vara anului 1995,eu înca studenta. Am citit un anunț. Se căutau reporteri pentru TVR. „Poate că e momentul să încerc și eu”, mi-am spus. Mai degrabă curiozitatea m-a împins să trec pragul televiziunii publice. Nu mă gândeam la o carieră pe atunci și nici nu imi închipuiam că prezența mea într-o instituție va fi pe termen lung. Deși în acea perioadă era aproape de neînchipuit mobilitatea profesională cum este în zilele noastre. Așteptând proba de concurs, am observat alături de mine scriitori, regizori și oameni cu experiență vastă în domeniu. Eu eram novice în foarte multe. Asemenea oricărui tănâr la 20 ani. Fiecare probă de concurs a fost o provocare. Și așa au trecut 30 de ani de când am început această călătorie în televiziune. A fost o perioadă plină de învățăminte, provocări și satisfacții. Am avut privilegiul de a relata multe povești de viață și de a lucra alături de oameni talentați. Lecția pe care am învățat-o este că fiecare început are valoare, iar orice experiență ne modelează parcursul profesional. 

I.V.: – Care este emisiunea ce poartă ”amprenta” dumneavoastră și câți ani a împlinit ?
E.D.: – Asumarea paternității unei emisiuni …nu putem spune a maternității …nu e așa?!…este o provocare datorită faptului că orice program este o operă colectivă. Fie că este vorba despre formate longevive sau despre producții concentrate în serii de câteva episoade, fiecare proiect are o identitate proprie. În multe cazuri  “amprenta” poate fi asumarea unui titlu și gestionarea fie și temporară a unui format. În alte situatii participarea nemijlocită ca prezența video și audio. Un exemplu elocvent este Cap Compas, cea mai longevivă emisiune la care lucrez în prezent. De-a lungul anilor, această producție a adus telespectatorilor imagini spectaculoase și povești autentice din diferite colțuri ale lumii. Am coordonat și proiectele Preotul Nostru și Patron Catedrală Oraș, o serie desfășurată timp de trei ani, explorând aspecte culturale și spirituale ale comunităților romanești din diaspora. O campanie amplă a Ministerului Turismului, 2 care a presupus realizarea a 21 de emisiuni în doar 7 săptămâni…..o adevărată provocare logistică și de producție. Am fost implicată în campanii sociale destinate Oamenilor Deltei și locuitorilor din comuna Holbav, proiecte menite să aducă în atenția publicului realitățile acestor comunități dar mai ales să ajute concret prin electrificarea unei comune într-un caz sau prin amenajarea unor facilități medicale și pentru învățământ în cealaltă situație. Un alt proiect drag mie a fost documentarul Ce setări ai folosit ? sau ultimul lucrat anul trecut Culorile LUI, un reportaj despre pictorul care coordonează echipa de pictură pentru Catedrala Neamului, Daniel Codrescu. Fiecare proiect are specificul său, dar un lucru rămâne constant: televiziunea este un efort colectiv. Fără o echipă bine sudată, fără colaborare și profesionalism, niciun format, oricât de bine conceput, nu poate ajunge la sufletul publicului. 

I.V.: – De ce ați ales televiziunea și nu presa scrisă sau o altă profesie ?
E.D.: – Nu cred că eu am ales televiziunea. Cred că televiziunea m-a ales pe mine. Și, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că nu aș fi putut avea alt drum. M-am dedicat jurnalismului. Așa cred. A fost ambiția de care am dat dovadă, simțul misiunii și al datoriei, dorința de a mă îmbunătăți și de a face orice este necesar pentru atingerea unei ținte. Nicio sarcină nu a fost prea măruntă chiar dacă lucrurile erau peste nivelul meu de experiență. Îmi plac provocările. Îmi plac noutățile. Îmi place să caut, să descopăr și apoi să povestesc prin cuvinte și imagini ceea ce văd și ceea ce simt. Mă consider un jurnalist care intuiește din start valoarea unui subiect. Regret ceva. Că nu mi-am început drumul într-o redacție de știri. Deși am trăit în frecvente situații acel… „30 secunde…10… 5… EȘTI ÎN EMISIE!” și momentele în care nu aveai voie să greșesti. Am ales televiziunea și am rămas aici pentru că, la finalul fiecarei etape, doar cuvintele devenite bandă sonoră și suport pentru conținut video pot deveni mărturii complete. 

I.V.: – Care sunt cei mai cunoscuți și apreciați oameni de televiziune, alături de care ați lucrat în decursul anilor ?
E.D: – În televiziune nu există „colegi anonimi”. Când vorbim despre cei mai cunoscuți, ne referim, de obicei, la prezentatori sau la cei care au emisiuni cu notorietate. De-a lungul timpului, am interacționat cu aproape toți cei aflați în lumina reflectoarelor, însă nu am avut propria emisiune permanentă. Chiar și așa, fiecare întâlnire, fiecare proiect mi-a oferit ocazia să învăț. Și știm cu toții că meseria „se fură”, iar atunci când ai șansa să lucrezi lângă oameni cu mai multă experiență, ești cu adevărat norocos. Eu am fost norocoasă. Am cunoscut și am lucrat alături de oameni excepționali, de la care am învățat nu doar meserie, ci și ce înseamnă pasiunea pentru televiziune. 

I.V.: – Unii sunt de părere că avem prea multe posturi de televiziune în România. Dumneavoastră ce părere aveți ?
E.D.: – Nu mi-am pus niciodată cu adevărat problema dacă există prea multe televiziuni. În fond, diversitatea înseamnă mai multe opțiuni, iar posibilitatea de a alege este esențială într-o societate democratică. Însă, dincolo de numărul posturilor TV, întrebarea care mă preocupă este dacă acestea reușesc să atragă publicul tânăr și, mai ales, ce tip de conținut oferă. Într-o eră digitalizată, în care platformele de streaming și rețelele sociale devin dominante televiziunile tradiționale par să piardă din influență. Problema nu este neapărat lipsa de atractivitate, ci modul în care aleg să comunice. Programele educative și informative sunt esențiale, dar câte dintre acestea sunt construite pentru a capta interesul noilor generații ? Dacă vor să rămână o sursă de informare prioritară și de educație, televiziunile trebuie să găsească un echilibru între responsabilitate și adaptabilitate la noile forme de consum media.

  I.V.: – Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în statul democrat ?
E.D.: – Libertatea presei este un pilon esențial al oricărei democrații. Atunci când jurnalismul este independent și capabil să investigheze fără constrângeri, el devine un factor de influență real, capabil să expună abuzurile de putere, să informeze corect cetățenii și chiar să determine schimbări legislative sau politice. Însă această putere există doar atâta timp cât presa rămâne liberă. Libertatea presei este un drept, nu un privilegiu. Însă libertatea presei înseamnă și privilegiul de a avea opinii nepopulare. Libertatea sa nu este un favor acordat de autorități, ci un drept fundamental. Jurnaliștii trebuie să aibă posibilitatea de a investiga, de a pune întrebări incomode și de a aduce la lumină adevărul, indiferent de cine este vizat. Nu trebuie să confundăm misiunea presei cu anumiți jurnaliști care, din diverse motive, pot deveni instrumente ale manipulării. Pentru ca presa să rămână a patra putere, nu doar o anexă a puterii politice sau economice, sunt mecanisme de protecție: legi care să garanteze accesul la informații publice și să protejeze jurnaliștii de abuzuri si mai ales modele economice prin care să nu se depindă exclusiv de publicitate sau de finanțarea unor grupuri de interese.  Presa rămâne a patra putere doar într-un stat democratic și doar atâta timp cât este liberă. Libertatea presei nu este doar problema jurnaliștilor – este responsabilitatea fiecărui cetățean care vrea să trăiască într-o societate informată și corectă. 

I.V.: – Ce mesaj transmiteți, la finalul acestui scurt interviu, celor care vă urmăresc pe micul ecran ?
E.D.: – Un proverb spune că Divinitatea așează întotdeauna la îndemână o ramură pentru pasărea care învață să zboare. Îmi doresc ca pentru fiecare om să existe în materie de program de televiziune acel ceva la îndemână pentru a reuși să se ridice mai sus. 

                                      Interviu de Ioan Vasiu/ UZPR