Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

EMINESCU – o duioasă amintire din primii ani de şcoală.

Primit pentru publicare: 10 Sept. 2019
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 13 Sept. 2019
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

                                                     ,,Duşmană a uitării -amintire/ Vistiernică de ani şi fapte.”

”Eram ,,un ghindoc de copil” de la ţară (ca să folosesc o sintagmă dragă poetului Vasile Voiculescu ( prin anii 50 ai veacului trecut şi  ceasurile treceau cu mult mai încet decât nisipul clepsidrei de acum.

  Aveam o învăţătoare care era destul de rece cu noi, spre a nu spune mai mult. Cine ştie ce necazuri o fi  avut, ce griji o împresurau, dar frigul acesta sufletesc pătrundea şi în sufletele noastre dornice de lumină.

   Aveam o uşoară invidie că celelalte  două clase paralele aveau o altă învăţătoare, tot tânără dealtfel şi domnia sa, ambele necăsătorite încă. ,,Cealaltă”, avea o voce catifelată, pe care o auzeam relativ rar, prin pauze. Venea la şcoală pururi ţinând la piept cele câteva cărţi trebuitoare unei anumite zile.

    Într-o zi  primăvăratică, doamna noastră nu a venit la şcoală – ceea ce se întâmpla foarte, foarte rar şi noi ne-am zbenguit vreme bună prin curte. Apoi am aflat că trebuie să intrăm la clasă… Ne-am aşezat în bănci, cuminţi ca sfinţii şi am aşteptat.

    Pe uşă a intrat doamna ,,cealaltă”. Şi tot cu o carte pe care o ţinea în partea dreaptă a pieptului, într-un gest de fiinţă bună şi iubitoare. Nu mai văzusem vreodată şi mult după aceea-o fiinţă atât  de frumoasă, un înger coborât parcă din raiul despre care povestea mama. Purta mereu şi acum un jerseu de azurul cerului şi cu glasul de argint primit de la vreuna din zâne ne-a anunţat că va citi pentru noi  un basm scris de un mare poet, Mihai Eminescu.
  Nu mai auzisem  niciodată acest nume, dar pe încetul am intrat cu toţii  în lumea de vis a unui împărat care avea o mare problemă: că nu avea copii, urmaşi care să poarte mai departe războaiele pe care el le purta cu un alt împărat vecin. Au şi necazurile un sfârşit, căci Dumnezeu a văzut lacrimile celor doi şi i-a dăruit împăratului, deşi bătrân deja, un fiu, pe care  chiar l-au numit Făt-Frumos din lacrimă.
    Crescând şi aflând despre conflictele tatălui împăratul, Făt- Frumos merge să-i facă o vizită  celuilalt împărat, pentru a face altceva decât a făcut tatăl său, adică sfânta şi fericita pace între oameni.
    ,,La fluiera lui Făt-Frumos”, ca un alt Orfeu, se trezeau munţii şi apele şi se înălţau să-i asculte măiastra cântare. A făcut pace, s-au împrietenit, oferindu-şi ajutorul. Aşa a salvat pe fata Mumei Pădurii, iar apoi pe fata Genarului, una mai frumoasă decât alta. Şi nu ştiu sigur dacă acelea erau atât de frumoase pe cât era de frumoasă doamna învăţătoare cu bucle de argint şi un glas deheruvim din altă lume.

    Atât de lungă a fost povestea – boieri dumneavoastră – încât  niciodată după aceea n-am făcut vreo călătorie prin lume la fel de frumoasă, ca aceea cu mintea  prin fantastice ţinuturi şi personaje de pomină. Iar când s-a întors Făt-Frumos din peripeţiile lui, fata Mumei Păduri – ce-l aşteptase cu dor – orbise de atâta plâns şi dor de dragul lui. Două lacrimi  şi-au făcut cale în ochii doamnei învăţătoare, iar noi câţiva, am şters şi noi câteva boabe de rouă asemenea. Of! Dar bine că s-au terminat toate cu bine în straşnica şi neasemuita poveste.

      Deşi aveam să mă întâlnesc mai târziu cu alţi mari povestitori  cu duioase naraţiuni, ca H. Cr. Andersen, Fraţii Grimm şi pe Ioan Slavici al nostru şi Ion Creangă, Lev Tolstoi şi Ch. Dickens, cele ,,1001 de nopţi” şi altele, ale neamurilor pământului, niciuna  din ele nu mi s-a părut atât de frumos narată, precum a făcut-o acel întâi nume de scriitor auzit: Mihai Eminescu. Şi aşa socotesc şi azi şi pe nimeni nu sper să ascult citind mai dulce şi mai blând decât  pe doamna Elena Mânzat, fiica părintelui Iosif de la biserica din satul nostru.

     De atunci, tot mai mult am început să călătoresc prin veacuri pe  aripile nevăzute ale cărţilor, ,,Şi în casă stai pe masă/ Ca o pasăre frumoasă…” – zice poetul cu nume uitat. Cât despre Eminescu, nu pot decât să rostesc cu pietate şi admiraţie  stihurile lui Alexandru Vlahuţă: ,,Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi o ştiu pe dinafară,/ Parcă urmând şirul de slove,/ Ce-a tale gânduri semănară.”