Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.1 (145), Ianuarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Eminescu şi teatrul

Primit pentru publicare: 12 Ian. 2021
Autor: Mircea DAROȘI, Bistrița
Publicat: 13 Ian. 2021
© Mircea Daroși, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Eminescu şi teatrul

              Adolescentul care a privit lumea prin fereastra sufletului şi-a împletit cei dintâi ani ai chemării artistice cu destinul teatrului românesc. Primul contact cu această artă înnoită sub capriciile ,,stelei care a răsărit’’ are loc în momentul când Eminescu se întâlneşte cu trupa de actori Tardini-Vlădescu, sosită la Cernăuţi, în 1864. Atunci, Eminescu trăieşte cea dintâi revelaţie a unei vocaţii. În ,,Suveniruri din copilărie’’, el aminteşte de câteva piese de teatru ale scriitorului A.Kotzebue pe care le-a montat împreună cu alţi colegi ,,în pod sau în grădina publică’’.

            Aflat ca spectator în faţa trupei Tardini, Eminescu se simte fascinat de jocul scenic, de replicile şimelodiile pieselor pe care le trăieşte cu intensitate. Majoritatea erau vodeviluri naţionale şi comedii de Vasile Alecsandri (Chiriţa în Iaşi, Iaşii în carnaval, Scara Mâţei, Piatra din casă ), de Matei Millo( Baba Hârca, Tuzu Calicu ), de Dimitrie Bolintineanu, precum şi din dramaturgia universală, ca Beaumarchais, V.Hugo sau Moliere, pe care le cunoştea din lecturile sale în biblioteca părintească sau cea a profesorului AronPumnul.

             Acestei renumite trupe îi datorează pasiunea pentru teatru, care-i va aprinde în suflet ,,dorul de ducă’’, colindând ţara de la un capăt la altul. Numele lui de om al teatrului se leagă de oraşele Braşov, Blaj, Sibiu, Bucureşti şi Giurgiu. Despre această perioadă va relata chiar el, mai târziu, într-o scrisoare către un prieten : ,,Deja în al 14-lea an şi până în al 20-lea mi-am câştigat pâinea singur într-o viaţă aventuroasă şi plină de nemulţumiri- şi am făcut-o aceasta cu deplină conştiinţă a sacrificiului, iar nu din capriţii copilăreşti’’.O admiratoare a sa, Mite Kremmitz completează această informaţie :,,Abia un băieţandru, părăsi gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova cu acea trupă de actori în care era, aci actor, aci poet dramatic, aci regizor, aci sufleur…’’

            Înlocuitorul lui Aron Pumnul, profesorul I. Sbiera, mărturisea şi el că pe Eminescu,, teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, pentru a deveni actor şi autor dramatic’’. George Călinescu susţine că poetul a însoţit trupa lui Tardini-Vlădescu, chiar în anul 1864 şi ajunge la Braşov, lucru care nu poate fi confirmat, deoarece numele lui lipseşte de pe listele celor sosiţi la frontieră (A.Z.N.Pop) . Sosirea lui în acest oraş este găsită într-un document din 3/15 iunie 1865, unde apare ultimul trecut pe listă cu numele de Mihaiu Eminovici. Aici, tânărul abia intrat în mediul teatral, va trăi emoţiile misiunii pe care o avea de îndeplinit.

             O experienţă cu totul aparte o va câştiga alături de trupa lui Iorgu Caragiale, care-l descoperă într-un chip misterios la Giurgiu, printre hamali, răzuind nişte baniţe şi-l angajează ca sufleur. Împreună cu el ajunge la Bucureşti pe scena Teatrului cel Mare, unde va îndeplini, nu numai rolul de copist şi sufleur, ci şi actor- interpret. Trece apoi prin Ploieşti, oraşul lui Conu Iancu şi de acolo la Brăila.

              În 1868, Eminescu îşi continuă misiunea de sufleur cu trupa lui Pascaly, parcurgând mai multe oraşe din ţară : Sibiu, Arad, Gherla, Timişoara, Lugoj, Oraviţa, Baziaş, Giurgiu, Galaţi, Iaşi şi o parte din Bucovina. Turneele sale prin ţară i-au încărcat sufletul de sentimentul naţional, ceea ce l-a determinat să promoveze ideea necesităţii unui teatru naţional, idee pe care o va dezvolta şi susţine în articolele şi creaţiile sale de mai târziu.

             Viaţa dusă printre actori va deveni un important izvor de inspiraţie din care se vor naşte opere de mare valoare artistică : ,,La o artistă’’, ,,Amorul unei marmure’’, ,,Venere şi madonă’’ şi ,,Geniu pustiu’’. Legăturile sale cu teatrul se vor păstra şi în anii studenţiei la Viena şi Berlin, unde vede multe spectacole şi cunoaşte bine pe marii actori.

             Chiar dacă n-a reuşit să-şi înalţe proiectele dramaturgice în vârful piramidei artistice, trebuie să recunoaştem că înainte de toate, Eminescu a fost un om al teatrului şi apoi un mare poet.