Primit pentru publicare: 20 ian.2015.
Autor:  Dr. Lucia OLARU NENATI.
Publicat: 21 ian.2015.

Eminescu şi ţinutul Botoşanilor

In iarna lui 1850 preotul Ioan Stamate l-a botezat pe pruncul Mihail, fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al doamnei sala Raluca, în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia din Botoşani, naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu, cel care s-a lepădat de Satana în numele unui prunc cu stea în frunte – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica acelui an, la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rânduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română.

Înscrisul acesta vine să potolească o lungă şi pasionată dezbatere declanşată între cei interesaţi de amănutele vieţii poetului care au pus sub semnul întrebării locul, data naşterii poetului, originea sa, găsind cele mai fabuloase presupuneri care dovedesc toate marele interes stârnit de viaţa sa. Nu vom şti dacă el s-a născut cu adevărat în 15 ianuarie ori mai devreme, botezul întârziind din cauza iernii grele, dar existenţa acestui document curmă discuţiile şi funcţionează ca temei al biografiei – şi hagiografiei! – sale şi, mai nou, al statuării celei mai înalte sărbători a culturii naţionale.

Oricum, deşi născut la Botoşani, potrivit acestui document şi situaţiei familiale din acea vreme, el îşi petrece copilăria la Ipoteşti, în casa căminarului, adesea împreună cu fratele său Ilie cel cu ochi albaştri, care-i era mai apropiat ca vârstă, ascunzându-se “în cate-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vro lada veche cu lumânări de seu, din care ieşea uns ca dracul”. De menţionat că aceste amintiri au constituit totodată informaţii preţioase care mi-au servit şi la restaurarea interiorului casei eminoviciene. Copiii îşi manifestau precocitatea inventivă în nenumăratele jocuri pe care spaţiul larg al gospodăriei căminarului le îngăduia, după cum sunt ele descrise în poezia Copii eram noi amândoi, dar şi în felurite amintiri ale unor posibili cunoscători sau doar fabulatori.

Esenţial este faptul că ambientul ipoteştean se va fi dovedit providenţial pentru formarea şi viitorul său literar căci acea natură feerică l-a impresionat de mic copil şi a devenit decorul fabulos al unui imaginar de-o rară precocitate şi al unor trăiri sufleteşti pentru care poemele sale dedicate acelei epoci stau mărturie. Acel topos natural transfigurat edenic, a devenit un reper statornic al memoriei sale, unul dintre “tărâmurile compensatorii”, cum relevă fina diagnoză a Ioanei M.Petrescu.

Tot la Ipoteşti i se declanşează şi primele emoţii erotice, după cum aflăm tot din poezia sa, pentru o fată despre care un cercetător al locului, I.D.Marin, a emis ipoteza că se numea Casandra şi care, stingându-se prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferinţe profunde.

La Ipoteşti receptează copilul Mihai şi valoarea cărţilor aflate la loc de cinste în biblioteca tatălui său, iubitor de cărţi şi cunoscător de multe limbi străine. Cercetând apetenţa poetului pentru muzică, am dat de mărturia sa privitoare la fascinaţia pe care o resimţea ascultând sunetele pianului la care cânta o Madame Heller, drept care, fiind descoperit sub ferestrele ei de către părinţii săi – care şi ei cântau frumos şi cu plăcere – se născuse ideea ca această doamnă sa-i dea lecţii de pian. Dar din nefericire -“zodie fatalistă” cum spune el – doamna avea să plece curând la Viena, el rămânând toată viaţa cu un “regret amarnic” de-a nu fi învăţat muzica pe care însă a iubit-o mereu.

             Un nepot al său, Mihai V. Mavrodin, a lăsat în amintirile sale informaţia că Mihai şi fraţii săi se jucau uneori cu verii lor din familia mătuşii sale, Maria Mavrodin, sora mamei lor, în casele acesteia de pe strada Russet din Botoşani şi, mai ales, în grădina lor largă şi foarte atrăgătoare pentru neastâmpărul copiilor. Acest nepot lasă posterităţii şi o amintire a sa de copil despre impresia pe care le-o producea copiilor Eminescu şi pe care căutători botoşăneni de comori memorialistice (N.Iosub, Gh. Median) au adus-o la lumină: “Şi azi, chipul lui minunat îmi stă în minte. Biografii spun … că într-adevăr era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar a celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi copiii; dar mai ales ceea ce era încântător la el era sonoritatea glasului şi un râs domol într-o cascadă minunată”.

De altfel, şi celelalte surori ale dulcii sale mame pe care a iubit-o nespus, maicile Fevronia şi Olimpiada de la Mânăstirea Agafton, i-au fost apropiate, el petrecând adesea timpul în atmosfera caldă a acelei incinte sacre aflate în mijlocul unor fermecătoare păduri, la şezătorile unde sufletul i se impregna de “poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, care i-au devenit merinde afective şi poetice de preţ; dar şi prime repere ale pasiunii lui de mai târziu pentru folclor. Că nu avea să piardă nicicând acest tezaur sufletesc stă mărturie însemnarea (descoperită de prof. Paul Miron pe un ceaslov al Mânăstirii Neamţ şi revelată de eminescologul N.Georgescu), a unui ieromonah chemat să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe când se afla la mânăstire, căruia poetul îi cere în chip testamentar: “Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, ca să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină”.

            Cu privire la episodul şcolar botoşănean, pentru care el solicită în scris ministerului o bursă, există şi aici dubii şi contraziceri, unii susţinând că ar fi frecventat 6 săpămâni la gimnaziul ce avea să devină ulterior vestitul Liceu Laurian, ipoteză neconfirmată însă prin documente oficiale şi pentru că, din păcate, o bună parte din arhiva care ar fi putut să conţină o asemenea certificare a dispărut, pare-se, într-un incendiu.

O informaţie atestată prin documente este faptul că el a fost angajat în octombrie 1864 în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, după care a fost avansat în postul de secretar al cancelariei, termen actualizat, căci în terminologia de atunci i s-a comunicat că este admis “în funcţiunea de scriitoru allu Cancelariei cu un onorariu de 250 lei pe lună.” Aşadar, în chip premonitoriu, scriitor! având un prim venit de 250 de lei care, în mod simbolic, corespunde şi ultimului său venit oficial aprobat, din păcate, mult prea lent.

Cum în Botoşani se desfăşura cu peste un deceniu înainte de naşterea sa o viaţă teatrală de-a dreptul redutabilă, în care, se manifestau, nu în ultimul rând, protagoniştii activităţii culturale animate de către Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina de la Cernăuţi, – o altă instanţă foarte importantă pentru formarea tânărului Mihail Eminovici!-, nu e de mirare nici episodul fascinaţiei exercitate asupra lui de către cunoscutele trupe teatrale venite în turneu, fascinaţie ce-a avut darul de a-l sustrage disciplinei şi conştiinciozităţii dorite de căminar şi, în ultimă instanţă, a dus la intreprinderea acelui itinerar naţional al tinereţii sale asemănător iniţiaticelor plecări în lume ale oricărui Făt Frumos din basme, prin care eroii îşi câstigă dreptul la performanţe.

Inţelegând, în sfârşit, că acest fiul al său nu poate fi strunit cu mijloacele severităţii – deşi istoria acestei relaţii relevă că uneori era necesară apărarea mătuşii Fevronia pentru a scăpa de pedeapsă paternă – căminarul adoptă o conduită potrivită naturii acestui fiu şi, la o nouă sosire în Botoşani, îl abordează, fluturândui-i tentaţia irezistibilă de a fi trimis la studii la Viena, ofertă pe care tânărul o acceptă din toată inima şi în acest fel biografia eminesciană intră din 1869 pe un nou făgaş.

Poetul a mai venit, dar nu prea des, la Botoşani ca, de pildă, în august 1876, la moartea mamei sale, eveniment răvăşitor pentru el ce a coincis cu o altă mare supărare a sa, aceea provocată de acuzele infame de a fi sustras obiecte din biblioteca ieşeană pe care o condusese până la schimbarea politică. Aflat la Ipoteşti, el contemplă îndurerat bisericuţa familiei, sfâşiindu-şi sufletul într-o insuportabilă durere, precum aflăm din poemul Melancolie. Dar tot atunci începe să scrie un răspuns la o misivă privitoare la acuza ce-i leza onoarea, pe care o considera de importanţă vitală în axiologia sa, precum se înţelege din scrisorile sale către prietenul Samson Bodnărescu.

O astfel de vizită pe meleagurile judeţului natal se petrece, de altfel, şi la invitaţia acestui prieten, predecesor al său la Biblioteca din Iaşi şi apoi director al liceului din Pomârla. Despre vizita lui Eminescu la Pomârla ne-a rămas o scrisoare a elevului Ioan Popescu-Iaşi, scrisoare în care se vorbeşte de strămutarea unui castan de vreo 7 metri înălţime, din livada liceului în faţa casei lui Bodnărescu, unde a locuit poetul, în cinstea acestei vizite importante din mai 1884.

Dar ultima sa venire a fost aceea din anii suferinţei şi peregrinărilor pentru îngrijirea bolilor sale şi, nu în ultimul rând, ai umilinţei adânci pe care o va fi simţit un asemenea om demn obligat să accepte vehicularea listelor de subscripţie pentru ajutorarea sa. In anul 1887 vine la Botoşani, întorcându-se de la Mânăstirea Neamţ şi trage în modesta locuinţă a surorii sa Harieta de pe strada Sf. Nicolae nr. 8, această soră fiind o persoană inteligentă şi plină de afecţiune dar, din păcate, infirmă, care se deplasa cu ajutorul unei „maşini în greutate de 5 oca de fier”.

Din această perioadă datează numeroase amintiri ale contemporanilor săi, precum Ion Păun-Pincio, Ion Simionescu, Andronic Ţăranu, Vladimir Şardin, Ioniţă Scipione Bădescu ş.a, care-l descriu în diferite chipuri, fie ca fiind un om vesel şi meditativ, voinic şi vioi, care iubea plimbările prin Grădina Vârnav (ce-i va purta mai târziu numele) unde contempla, fericit, vietăţile naturii, fie mohorât şi îmbrăcat neadecvat şi sărăcăcios, exagerându-se uneori tabloul suferinţelor sale din motive evident propagandistice izvorâte din intenţia de a-i înduioşa pe posibilii donatori, în primul rând dintre autorităţi, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă, unii dintre mânuitorii bugetului judeţean găsind că mai importantă este finanţarea cazărmilor şi drumurilor decât a incomodului şi incoruptibilului ziarist care, cică, avusese până atunci destui ani sănătoşi în care ar fi putut să-şi agonisească avere.

Şi pentru botoşăneanul Nicolae Iorga întâlnirea cu Eminescu a fost una decisivă întru formarea sa intelectuală şi de conştiinţă, el comparând fascinaţia pe care a exercitat-o poetul asupra lui încă din anii de şcoală cu “o coborâre a Duhului Sfânt care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. În altă parte el îşi aminteşte despre impresia din anii suferinţei poetului: “Îl văd însă întorcându-se în Botoşani, sub îngrijirea surorei lui Henrieta, infirmă, incapabilă de a se mişca, fără cultură deosebită, dar având într-o imobilă figură de marmură, nişte ochi negri de o stăruinţă impresionabilă (…) Era numai un om obosit, extraordinar de obosit, care dădea prin simpla lui înfăţişare impresia greutăţilor vieţii.”

Biata lui soră Harieta îl îngrijeşte cu devotament bazându-se pe sprijinul binevoitor al doctorului Iszak care-şi punea toată priceperea lui, atâta cât era, în acest scop. In tot acest timp Harieta poartă o asiduă corespondenţă în scopul dobândirii de sprijin pentru preţiosul său frate care, venind să locuiască alături de ea, i-a dăruit singura epocă animată şi importantă din viaţa ei. De aceea venirea Veronicăi Micle la Botoşani (găzduită la fiica ei Virginia, profesoară la un liceu botoşănean), nu avea cum să n-o deranjeze pe biata Harieta care în acel răstimp fusese cea mai importantă femeie din viaţa ilustrului său frate.

Insă legătura sufletească dintre Mihai şi Veronica a fost una unică într-un destin şi oricâte sinuozităţi şi perturbări a cunoscut, fundamentul său a rămas neclintit. Aşa că propunerea ei de-a părăsi Botoşaniul pentru a pleca la Bucureşti nu putea fi ignorată de Mihai şi…spre marea supărare a Harietei, “bălăuca şi berecheta” de Veronica îi răpeşte raţiunea ei de-a exista. Sufletele celor doi se vor fi inviorat şi vor fi trăit iar clipe de adâncă şi “dureros de dulce” tulburare fericită cu intensitatea de care erau amândoi capabili în toate sentimentele lor.

Doar că nu avea să mai dureze mult viaţa speranţelor lor şi tot ce avea să urmeze a fost doar prăbuşirea şi sfârşitul poetului pe care însă Veronica n-a fost în stare să-l depăşească, alegând să-l urmeze în moarte, ca în marile drame universale unde îndrăgostiţii pun iubirea mai presus decât viaţa, în istoria noastră culturală rămânând amintirea acestui cuplu romantic şi tragic, de acelaşi calibru cu marile cupluri din cultura lumii, doar cu diferenţa că aceştia nu au fost personaje ale unei piese imaginate, ci oameni reali cu suferinţe adevărate şi răvăşitoare.

Aşa se face că legătura poetului cu urbea sa natală se întrerupe prin intervenţia iubitei sale Veronica, acea care a determinat ca el sa-şi doarmă somnul de veci nu la Botoşani, cum s-ar fi putut întâmpla fără această intervenţie, ci la cimitirul Bellu din Bucureştii afirmării sale substanţiale, dar şi ai luptelor, dezamăgirilor şi dramei sale. Insă această legătură cu meleagul său originar i-a fost tezaur prim de încărcare a energiilor creatoare, sursă primară a imaginarului, dar şi loc de refugiu în anii marii oboseli de lume şi de viaţă în care s-a întors căutându-şi alinarea după încordatele lupte ale vieţii sale. Şi, de ce nu, aşa cum Bethleemului Iudeii i-a fost dat să fie toposul începăturii creştinătăţii, ţinutului Botoşani i-a revenit cinstea şi nobleţea de-a fi leagănul celui mai înalt spirit românesc, dar prin asta, peste ani, şi al solemnei zile de înaltă sărbătoare a culturii naţionale.

¤

Pentru că el n-a mai văzut niciodată Ipoteştiul, “ţărâna aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume” şi unde ar fi simţit poate că-şi găseşte liniştea în blândul ei înveliş, semnatara acestor rânduri a dorit sa-i aline în chip simbolic această tânjire. Adică, într-una dintre zilele sărbătoririi sale anuale, care, iată, se numără ca nişte aniversări în durata eternităţii sale, i-am dus în dar o mică urnă cu ţărână de la Ipoteşti şi din grădina Vârnav din Botoşani pe care i-am vărsat-o pe mormântul de la Bellu ca să-i legene, ca o mângâiere maternă, somnul veşniciei.