Primit pentru publicare 11 ian. 2017
Autor:  Constanța ABĂLAȘEI – DONOSA

Text din cartea în pregătire  ,,În China, cu Domnul Eminescu”
Publicat: 14 ian. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

Fiecare artist are pe lângă propria-i viață, viața operei sale. Nimeni nu a putut să ajungă prin suferințele sale, prin operele sale, precum a ajuns Eminescu. Mihai Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Dacă nu ar fi murit de tânăr și ar fi trăit să poată creea, ar fi fost considerat fără putință de constatare, unul din cei mai mari creatori ai lumii. Poezia sa este una din cele geniale! Limba sa poetică, făurită de el în numai câțiva ani, este tot atât de frumoasă ca și a lui Hugo, Varlaine ori Dante, la care au contribuit sute de ani de cultură. Poezia lui Eminescu are toate calitățile; muzicalitate și plastuicitate, candoare și frăgezime pe care nu o poate avea decât un poet genial. Eminescu nu este numai un poet de geniu, este mai mult. El este cel dintâi poet român care a făcut fuziunea sufletului daco-roman cu cultura occidentală. Eminescu – lipsit de diplome școlare,

este eroul culturii noastre moderne. El a întrupat în poezia sa cel mai înfiorător sentiment omenesc; zădărnicia universală. El a simțit pe propria-i piele voluptatea amară a nefericitei iu-biri, poleind-o cu argintul razelor lunare, învăluind-o în șoaptele codrului și în murmurul apelor. El a exaltat poezia amăgitoare a trecutului peste sensibilitatea atâtor generații și a picurat în ea, cântecul pătrunzător al nimicniciei eterne.

    Din nefericire și ură, din mizerie și idealitate mult visată, Eminescu a țesut în poezia sa o lume imaginară, o lume atât de ispititoare ca o realitate aievea! Poezia sa este presărată cu cele mai rafinate culori, cu adâncimea simțirii și doririi, cu strălucirea ideii geniale! Din acest motiv ea va rămâne mereu iubită și înțeleasă. Eminescu este geniul, sau sfârșitul literaturii române. El este un fel de punct absolut al ei. El este poetul care:

,, Ca o pasăre ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări. ,,

    Spre a-l parafraza pe Kant, Eminescu reprezintă pentru noi o dispoziție spirituală prin ca-re natura, dă reguli artei. Lumea lui Eminescu este lumea nostalgiei, luminii și lirismului înalt și adânc. Nostalgia luminii ii însoțește dogmatic întreaga sa operă. Dacă considerăm această nostalgie drept o dorință de revenire la ceva care nu a fost împlinit, citindu-i și recitindu-i poezia, vom trage concluzia că așa este. Tragicul și atitudinea sa de indiferență politică, comportă la Eminescu disocieri de la nivelul existenței sale personale la nivelul miturilor colective. De-a lungul timpului critica istorică și literară a demonstrat din unghiuri diferite care a fost structura întâiei vârste a poetului; a fost un echilibru apolinic, unde persista obsedant nostalgia spațilui liber de la Ipotești, prin ridicări succesive, cuprinzând spațiul românesc în ansamblul său, ori vizează cosmicul. Talentul său a ajuns la apogeu în perioada anilor 1876-1883. Această perioadă pe când el avea vârsta de 26 de ani până la 33 de ani, este perioada cea mai ridicată din creația sa, și face cinste literaturii române și universale!

    La Eminescu, stările de echilibru reale și  aparente, pot fi raportate la contactele cu elementele; cu pământul, cu apa, cu aerul cu toate cosmologiile intuitive. S-a spus despre un creator că el devine mare pe măsura ce devine și simplu prin tot ceea ce face și creează, spre a fi înțeles de oricine. La Eminescu, simplul și sin-cerul sunt atitudini corelative. Izvorul, marea, teiul sfânt și foșnetul pădurii, păsările somnoroase ale nopții, bolta cerească plină de stele devin pentru el, simplități. Aceste lucruri simple dar sincere, au dat lui Eminescu, candoarea și magia cuvântului scris. Amintirile copilăriei sale petrecute la Ipotești, pădurea, fauna, apa sunt pentru el reverii extrem de transparente, reușind să facă din toate acestea, un univers extrem de rotund. Trimis la studii în străină-tate, adolescent fiind, Eminescu duce dorul după codrul verde și plaiurile natale, după colibele din vale și alte așezări dorminde; însă pe toate le-a pus în categoria mitologicului. Toate aceste amintiri au devenit pentru el un adevărat centru plastic al lumii. La Eminescu, imaginația lucrează retrospectiv, făcând ca depărtarea sa de locurile natale, de locurile îndrăgite, să-i amplifice distanța în timp. Iată un exemplu care deține aceste amintiri:

,,Aș vrea să văd acum natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârâului de-argint,

Să văd ce cu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint… ,,

    Prin cultura acumulată reface imaginea cu o largă deschidere spre universal, trasee spirituale tonifiante. Opera eminesciană se situează în ansamblul ei printre cele mai tipice opere ale romantismului european. Ea s-a născut dintr-o atitudine caracteristică spre romantism, dintr-o dimensiune a acestui spirit; năzuință absolută către stăpânirea demiurgică a lumii. De aici impulsul spre răsturnarea și refacerea lumii în tinerețea sa titanică ori demonică, apoi plină de maturitate, prin cunoașterea absolută.

 Ajutat de  de un geniu dintre cele mai fecunde și de o intensă cultură, Eminescu și-a construit viziunea profund originală despre lume, ceea ce a făcut să fie reunit cu creatori romantici. De la cosmologie la apocalipsă, de la începuturile lumii la sfârșitul ei, Eminescu a urmărit numeroase ipoteze ale vieții în mai toate  elementele ei. Eminescu a exploatat cu uriașă închipuire, spațiile intersiderale. A măsurat distanțele  în antilumină (La steaua) și s-a cufundat în Hyperion, în galaxii ajungând în centrul universului (Sărmanul Dionisos, Scrisoarea I, Luceafărul). Împins de de marea sete a cunoașterii, Eminescu a împărțit lumea în două: în zona faptelor eterne și alta în bieți muritori, a vieții și ființelor trecătoare. Prin exercițiile caligrafice din epoca debutului său, remarcăm  sapții de mit prin câmpurile elisse, înconjurat de personaje mitologice și preotese ale zeului care sfidează lumea. ,, a lumii paraninfă – moartea. ,, (Apoleon, Eros, Eol, Eco, Narcis, Venere și Madona). Oare se reinventează poetul prin acest mediu al antichității? Nu! Toate aceste analogate cu sunete folclorice, contaminările neoclasice, exercițiile academice formează indicii multiple asupra drumului străbătut până la descoperirea propriei personalități. Poetului îi place să vorbească despre mituri germanice, despre mitologiile meridionale ori de metafizica indiană, însă numai metaforele obsesive, probează la poet, o excepțională conștiință de sine. Primul element sacralizat în poezia sa este Pământul, patrimoniu moral al neamului. Impetuos și adesea violent când era vorba de cele rele ce bântuie țara, devenea călăuzit de un mare patriotism. Nu este presupusa descoperire a vreunui pământ necunoscut, ci, tocmai pământul copilăriei unde el va contemple pe când; Luna, Soarele și Luceferii! Originalitatea lui Eminescu este un proces complicat de înrădăcinare, devenit pentru prima oară în anul 1870, un manifest pe care-l găsim în Epigonii.

,, Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,

Mă cufund într-o mare de visări dulci și senine.

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândri primăveri,

Sau văd nopți ce-ntind deasupra-mi oceanul de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare ale-grădinii și cu râuri de cântări. ,,

    Această cufundare trebuie înțeleasă precum o adâncime în timp și implicit ca o afectivitate cu pământul. Am avut și alți poeți români cu acea adâncime în versurile lor: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu. La Eminescu, este excepțională atitudinea sa de a transmite prin lungi artere în lumea subterană în pământul îmbibat de istorie. Sensibilitatea cu care scrie versurile de excepție, care captivează voci din adânc trăgându-le la suprafață, face ca pământul să asocieze eternității.

Pentru Eminescu, moartea și iubirea, sunt deopotrivă eternități. Găsim în Mortua Est !

,, Văd sufletu-i candid prin spațiu cum trece:

Privesc apoi lutul rămas…alb și rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu. ,,

Recunoașterea că pământul prin moarte, anunță totdeauna repausul absolut, dar nu neutru, atâta vreme cât atomii păstrează sentimentul iubirii. Compunându-și cu har mitul sentimental, Eminescu se situează psihologic într-un tărâm mioritic plin de seninătăți cosmice. Pământul, ca spațiu intim cu natura atașează alături; eroticul pădurii, teiul sfânt, stânca, lacul, ochiul iubitei care-i adânc de stele. Toate, tind spre spre incorporarea lui în cosmic. Adânci-rea în pământ în materie, implică condensarea. Ridicarea în astral, înseamnă rarefiere. În poezia Luceafărul, astrul rece, își desfășoară larg maramele, brațele către iubită. Luceafărul, aparține unei lumi dincolo de bine și rău. Distanțele astronomice ale Luceafărului și iubită, atenuează ecourile sfintei iubiri.

,, De câte ori iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheață, mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea mi se arată,

Departe doară luna cea galbenă – o pată… ,,

Luceafărul este zenitul!

Iubitei din poezia ,, Floare albastră ,, i se cere ieșirea din sine, un moment de evlavie. Maxi-mă condensare în spațiile astrale o reprezintă astrele. Pentru Eminescu Marmura și steaua sunt centre de interes simbolizând sublimul. Selenarul la Eminescu este un echivoc nocturn, misterios, diurn. Principiile feminine: luna, steaua, marmura sunt raportate la principiu masculin, care este Pământul.

    Nichita Stănescu nota în scrierile sale:  ,,Mult mai ușor ni-l putem imagina fizic pe Ștefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ștefan cel Mare este mai pregnantă decât orice film. Mai ușor ni-l putem imagina ca făptură pe Nicolaie Bălcescu sau pe Avram Iancu. Marii oameni politici s-au implicat în mișcarea maselor populare într-atâta, încât chipurile lor, poartă pecetea acțiunii lor. Pe Eminescu, poate din acest motiv îl simțim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea nostră. Fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propia noastră sensibilitate. Eminescu este în atâtea feluri ca înfățișare, în câte feluri sunt ca înfățișare cei ce-i înțeleg opera, cei care-i adaugă monada pe propia-i monadă.

    Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat în existență, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noștri vestiți, nici unul dintre înzestrații noștri sculptori, nu l-au putut imagina convingător pe Eminescu ca ființă. El nu poate fi înalt și nici scund, nici gras și nici slab, nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvin-tele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul lui portret este statuia de bronz, este portretul în ulei al Odei ( în metru antic ). ,,

    Eminescu este un poet tip liric-reflexiv, preferă ca comportament al meditațiilor sale curgerea lină a izvorului, mișcarea mărilor singuratice. Târziu de exemplu  în poezia Odă ( în metru antic ) jocul și combustia apar ca principii ale destinului. În acest caz oda, este de fapt o meditație asupra condiției umane. Focul și Apa se cheamă reciproc pentru stabilirea unui echilibru, se constitue în semne de simboluri a-le unei ecuații ceea ce face ca tonul odei eminesciene să aibe afinități cu reacțiile moderne de azi.

,, Jalnic ard de vii chinuit de Nessas,

Ori de Hercul înveninat de haina-i

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

                             Apele mării. ,,

Gheața simbolizează pentru Eminescu un regim al insensibilității, revărsând o teroare confuză. Muntele semnifică pentru el, sublimul inaccesibil. Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus, lumea din văi. Muntele înseamnă acumulare, concentrare de forțe tainice. Eminescu este prin verticalitate o cale de a transcende spre firmament și de a trăi  într-un univers al miracolelor. La el apa, este ideea de trecere, de desfășurare iar acvaticul este regi-mul ondulației materiei. Toată structura poeziei lui Eminescu aparține romanticului.

    Timpul, experiențele dureroase și boala au stins încetul cu încetul, impulsul de revoltă, i-au micșorat avântul activității lui constructive: ceva mai mult după anul 1882, spiritul lui a fost dominat de o profundă tristețe care nicidecum să fie pesimismul energiilor intelectuale, ceea ce i-a fost poetului  un sentiment de neputință de a acționa, prin urmare o profundă descurajare. Sentimentul iubirii care a avut un rol atât de important în opera poetului, suferă consecințe datorită schimbării personalității sa-le spirituale. Când tristețea odată cu manifestarea bolii și loviturilor grele pe care i le-a dat viața, i-a stăpânit chiar și forța de iubire. Femeia se arată neînsemnată să înțeleagă pe cel care o iubește și atunci iubirea, devine pentru el o suferință, o mustrare, devine un rău necesar, o mare răceală.

    Spiritului poetului, numai natura i-a rămas fidelă până la moarte. Natura pe care a iubit-o încă de când era copil. Eminescu a văzut în natură, leagănul binefăcător al neamului său și a cântat-o cu expresiile sale proprii. În 1964, Dumitru Panaitescu- Perpessicius, scria despre Eminescu:

,, A trăit puțin, a muncit dincolo de putințele unui om genial, a fost un martir și un erou căci peste tot ce a pus mâna a ieșit un lucru întreg și a lăsat un nume în vecii vecilor nemuritor. Scriitorul acesta nu a trăit numai o viață, ci zeci de vieți, căci la fel ca pruncii năzdrăvani din basme, el a crescut într-un an câți alții în  zece și a scris în douăzeci de ani pentru eterni-tate. A scris nuvele filosofice, imaginare și fabulos – descriptive, a scris schițe de roman, care i-a prezis o frumoasă carieră dacă nu ar fi fost atras de ispite, a tălmăcit lungi și docte tratate de artă dramatică, sau diferite capitole de filozofie, din filozofia lui Kant, a încercat în scrierile sale figuri celebre ale istoriei, a redactat zeci și sute de epistole de recomandație sau de dragoste, miile de articole politice economice și financiare. A fost un mare pamfletar de înaltă clasă. Dar Eminescu, a fost mai cu seamă poetul !,,

    La sfârșitul simpozionului ,,Universalitatea eminesciană,, după un scurt protocol, toți invitații au vizitat din nou expoziția mea de grafică ,,Avem nevoie de Eminescu,, expusă acolo la Institutul Cultural Român. Bucurându-ne împreună de aceste momente unice, mulți dintre invitați mi-au adresat întrebări dar și felicitări. Unele întrebări mi-au fost adresate în primul rând de cei doi români; Felicia Gherman și jurnalistul Dan Tomozei, pentru Radio China Internațional, dar și de către domnul prof. jurnalist Luo Dongquan, fost director la Radio China Internațional, care s-a apropiat de mine cu un surâs șagalnic, aducându-mi emoții pe moment, neștiind ce dorește. Cu o carte în mână din poeziile lui Eminescu, tradusă și editată în China prin anii 1973 și cu un catalog de la vernisajul expoziției mele din 13 Ianuarie, do-rea să purtăm o mică discuție adresându-mi câteva întrebări.

    Privindu-l cum zâmbea închizând ochii de parcă ar fi spus o rugăciune, am simțit cum mi s-au șters toate emoțiile ce-mi înfricoșase inima în timpul susținerii mesajului meu despre domul Eminescu. A început să-mi vorbească cu acel calm chinezesc, încălzindu-mi starea de spirit. ,,Totul a fost extrem de interesant, adaugă către mine domnul prof. Luo Dongquan. Acum, să fiți mulțumită că totul a fost excelent realizat și prezentat, iar dumneavoastră, a-ți trezit celor prezenți la simpozion, viața și taina lui Eminescu de acum un veac și jumătate. Să fiți fericită că prin această prezentare, ați umplut sufletele curioase, de o cunoaștere în plus. Nu o spun numai eu: au spus-o și prietenii mei ce i-am avut alături în sală.,,

    – Domnule profesor Luo Dongquan, vă mulțumesc pentru cuvintele și gândurile bune și vă mărturisesc sincer că am simțit admirația și aprecierile tuturor după privirile pe care mi le adresau…

    – Desigur distinsă doamnă, am o mare rugăminte: să onorați acest catalog din expoziția dumneavoastră cu un autograf, și dacă îmi este permis a vă adresa niște întrebări simple ce va curăța inutilul, străjuind depărtările, prin marea poezie a lui Eminescu.

– Cu mult drag vă voi răspunde!

– Întrebare:

 Ce v-a impresionat la poezia lui Eminescu ?

– Răspuns:

Este dificil să vorbești despre poezia lui Eminescu! Uneori cuvintele noastre sunt prea sărace spre a analiza opera sa. Consider poezia sa ca un prototip pentru toți poeții ce eu urmat după el. Poezia eminesciană oferă un confort sufletesc extraordinar de liniște, de răspuns la starea în care te afli după ce vei citi numai câteva poezii. Astfel, dorești să o citești de câte ori îți dorește sufletul…fiindcă în ea este mărturisită parcă starea ta prezentă, ori poate starea ta continuă…

– Întrebare:

De ce-l iubiți atât de mult pe Eminescu ?

– Răspuns:

Dacă simțirea mea pentru Eminescu a fost și este, asta înseamnă adevărata iubire de el și de poaezia sa! Din iubirea sa transpusă în versuri, am găsit o iubire pe care nu o pot părăsi. Ci-tind-o, m-am simțit ușurată! Această ușurare vine din trăirile sale, transmise nouă prin mi-nuanțele sale versuri. În mai toate poeziile lui, te confrunți cu durerile sau poate netrăirile sa-le sufletești. De aceea eu consider poezia sa, ca pe o adevărată pildă, ori poate rugăciune.

– Întrebare:

– Cum vedeți poezia lui Eminescu, luată ca un total ?

– Răspuns:

O văd covârșitoare prin partea ei plină de iubire, de lumină și adevăr. Prin harul său Divin, Eminescu a știut să transmită din adâncul sufletului său, cuvântul de folos. Iubitor de se-meni, de natură, de arealul în care s-a născut, mărturisitor uneori al perioadei în care a trăit,

Eminescu a știut că prin poezia sa poate să dăruiască putere, să vindce și să tămăduiască orice stare.

-Întrebare:

Sunteți unul din artiștii pe care i-am cunoscut personal, din cei care au îndrăznit să tălmă-cească în opera lor, ilustrație la poezia lui Eminescu. Ce v-a determinat?

 – Răspuns:

Cu bucurie în suflet o spun că l-am iubit pe Eminescu de cum am început a scrie și a citi. În copilăria mea îl consideram cel mai ilustru poet al lumii. Până spre vârsta de 15 – 17 ani, nu prea l-am înțeles în unele poezii! Erau mult prea filozofice pentru mine! Mai târziu, după vârsta de 20 de ani, citindu-i și recitindu-i poezie după poezie, am înțeles mesajul lui de credință și iubire pură. Unele poezii, m-au întărit, mi-au dat bucuria în suflet și m-au făcut uneori  să înțeleg că niciodată nu trebuie să ne oprim din iubire. Să iubim totul, mai ales pe semeni, deși unii uneori sunt destul de răi cu noi! Iubind oamenii, îl iubim pe Dumnezeu și Maica Domnului. Vă readuc în minte poezia Rugăciune, care pentru mine este asemeni unui acatist pe care-l poți spune la Sfânta Liturghie. Știindu-l cu chipul frumos din fotografiile sale care aveau în ele un fel de a fi, mi-am spus cu zâmbetul pe buze că niciodată nu-l voi părăsi și nu-l voi dezamăgi. Îl voi prezenta în desenele mele, în pictura mea, așa cum voi simți, ca el să fie mai bogat acolo între stele și luceferi, pe care atât de mult le-a iubit și le-a cântat. Eminescu este și rămâne pentru mine o mare stea, un luceafăr, un meteorit !

După acest ultim răspuns al meu, domnul prof. Luo Dongquan a spus:

– Vă mulțumesc doamnă Constanța Abălașei-Donosă pentru răspunsurile dumneavoastră. Aș fi fericit să aud, că veți reveni din nou în China !