Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Enciclopedistul dr. Augustin Ostace și ataraxia sistemelor filozofice, Ființă și Edentație

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


  Enciclopedistul dr. Augustin Ostace și ataraxia sistemelor filozofice

Primit pentru publicare: 8 Iulie 2021
Autor:  Alexandru Florin ȚENE, președintele național al Ligii Scriitorilor Români, membru al UZPR
Publicat: 9 Iulie 2021
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion Istrate


  Enciclopedistul dr. Augustin Ostace și ataraxia sistemelor filozofice

Ființă și Edentație

Primind la un pahar de limonadă șapte volume de la dr. Augustin Ostace în care autorul plonjează în era sistemelor filozofice, continuăm cu discuții pe temele ființei și edentație, genatho axiologia, oprindu-ne la tema selecției sapiento-centrică și continuând cu gnatho anatomos și concluzionând pe tema genatho preliminar. Am ajuns la concluzia că aceste șapte cărți pe care le-am primit ajung la o concluzie că temele dezbătute fac parte din atarazia greacă, care înseamnă  liniște, calm, seninătate) reprezintă scopul sistemelor filosofice ce au fost întemeiate în Antichitate și anume atingerea stării de echilibru interior a omului. Ataraxia se numea în latină tranquilitas, cu sensul de armonie, liniște interioară și pace sufletească.

Spre exemplu Noua Academie, al cărui adept a fost o personalitate marcantă a istoriei Romei, Marcus Tullius Cicero, avea drept scop acțiunea asupra individului, prin care să-i provoace starea de ataraxie

Starea de ataraxie reprezenta mijlocul/modalitatea individului de a ajunge la scopul final al sistemelor filosofice ale Antichității: „binele suprem” (summum bonum).

Ataraxia, care era văzută ca liniște sufletească, netulburare, a reprezentat scopul și inspirația scepticilor greci. Urma să fie atinsă prin suspendarea calmă și cumpănită a judecății (epoche) privitoare la chestiuni controversabile.

Pentru Epicur (341-270 î.e.n.), care a întemeiat în 306 î.e.n. celebra școală ateniană în aer liber, numită Grădina lui Epicur, unde trăia în comunitate cu prietenii și discipolii lui, plăcerea era binele suprem, dar prin aceasta nu înțelegea voluptăți și orgii, ci solicita folosirea lor rațională: pe unele trebuie să le favorizăm (cele naturale și necesare), pe altele trebuie să le admitem (plăceri naturale dar nenecesare), iar pe altele să le evităm (plăceri nenaturale și nenecesare). Numai astfel, considera el, se putea obține acea stare privilegiată, de liniște sufletească netulburată, denumită ataraxia.[1]

Filosofia stoică este o filosofie a omului continuu într-o lume continuă. Nimic nu este mai puternic decât Natura, iar cel înțelept își va realiza natura sa. Potrivit stoicilor, accesul la înțelepciune era condiționat de o adevărată cultură a corpului, mergând de la exerciții de respirație până la reprimări dure. Dorința de stăpânire perfectă a corpului este legată de conceptul de ataraxie, văzută ca absența tulburării, care ar conduce corpul la adevărata sa unitate cu sufletul, care la rândul lui, prin asceză, îl poate face să intre în unitate cu cosmosul. Adevărata înțelepciune constă în a accepta inevitabilul, care, de altminteri, se înscrie în ordinea universală perfectă. Omul trebuie să-și elimine din suflet orice fel de pasiuni, patimi, pofte, dorințe, pentru a putea rămâne astfel impasibil și tare în fața vicisitudinilor vieții.

Ataraxia este o indiferență dobândită cu greu față de grijile perisabile ale oamenilor, față de zgomotul de fond pe care îl fac ei certându-se. Ataraxia este lipsa de griji, anapausis, odihna, care se instalează prin xeniteia, înstrăinare. 

În mistica iudaică, Hassideii Ashkenazi au elaborat lucrarea Sepher Hassidim, care cerea un mod de viață bazat pe ataraxie, adică pe seninătatea vieții în fața vicisitudinilor ei. 

 Voluml unu, intitulat “Ființă și edentație “, pe care Augustin Ostace îmi scrie o dedicație măgulitoare, este structurat în cinci capitol: I- Era sistemelor filozofice, 2- Filozofia științei, 3-Ființa și edentație, 4- Bibliografie selectivă și 5- Google play books, în care descoperim aera sistemelor filozofice care, așa cum specifică, este una dintre cele mai puternice sistematizări ale valorilor astronomice de informații spirituale și tehnice, răspândit  pe întregul evantai al cunoașterii umane și Sapientoumane, în care descoperim că omul este altceva decât corpul său.

Preocupările pentru identifi carea naturii umane nu sunt de dată recentă (deşi, ca direcţie programatică, se acceptă că antropologia fi losofi că începe abia în secolul al XX-lea). Ele încep încă din Antichitate, devenind cu totul clare, explicite odată cu Socrate* (cel care a aşezat în centrul tuturor interogaţiilor omul, nu natura sau cosmosul), prin interesul manifestat în mod constant faţă de om şi faţă de comportamentul acestuia, prin invitaţia adresată omului de a-şi cunoaşte exact esenţa, de a se cunoaşte pe sine. Preluând de pe frontispiciul templului de la Delphi cunoscuta maximă Cunoaşte-te pe tine însuţi!, Socrate îndeamnă omul să se orienteze către propria gândire, către propria conştiinţă şi să încerce să-şi domine, prin cunoaştere, propriul eu. Socrate are marele merit de a fi găsit un fundament antropologic în conceptul de sufl et – înţeles ca eu conştient, ca personalitate morală şi intelectuală. Omul este altceva decât propriul corp: este cel care comandă corpului – acesta din urmă neputând să-şi comande sieşi. Fundamentul antropologic identifi cat de Socrate va servi drept reper – direct sau indirect – multor concepţii referitoare la natura umană. De exemplu, cel care i-a fost discipol, Platon*, îşi propune la rându-i să ajungă, printr-un examen logic, la descoperirea a ceea ce este omul în realitate. Platon îl consideră pe acesta drept o fi inţă înzestrată cu raţiune, drept cel care, orientându-şi privirea spre sine, descoperă că sufl etul (şi nu corpul) conferă specifi citate (căci sufl etul este cel în care se găsesc „zeul şi cugetarea”, sufl etul fi ind asemenea cu ce este divin, nemuritor, inteligibil, simplu, indisolubil, veşnic acelaşi, veşnic asemenea lui însuşi). Reiese de aici că omul a conştientizat de timpuriu originalitatea sa decisivă, demnitatea sa particulară, conferită de apartenenţa sa la o altă realitate, superioară celei contingente, neesenţiale, căreia îi aparţin celelalte fi inţe. Pe urmele lui Platon, Augustin* identifi că originea demnităţii umane atât în sufl et (omul interior, căruia i se datorează capacitatea de a ajunge la esenţă), cât şi în creaţia sa originară, ca o fiinţă privilegiată: oglindă a unităţii reprezentate, în Dumnezeu, de Trinitate.

Astfel enciclopedistul Augustin Ostace ajunge la concluzia că sistemele filosofice ale Erei Noastre sunt cuprinse în 12 filosofii, care până la urmă ajung la ființa umană și sistemul dentar, mijloc al mastecației și hrănirea corpului și creierului, cel care a creeat filosofia.

În următorul capitol vom dezbate ideile encicliopedistului din volumul doi.

Dacă Augustin, plecând de la evidenţa că dispune de un suflet cu caracteristici proprii, specifice, diferite de ale corpului, ajunge să găsească în reculegerea interioară calea către esenţă (Dumnezeu), R. Descartes*, plecând de la aceeaşi dihotomie corp-sufl et (res extensa şi res cogitans), ajunge la o altă concluzie: o singură certitudine nemijlocită poate urma acestui demers, şi anume certitudinea de sine (cuget, deci exist). Întrebării Cine sunt eu?, Descartes îi răspunde: Cel care gândeşte (Je suis une chose qui pense). În lucrarea „Despre liberul arbitru”, Augustin întrebuinţase, înaintea lui Descartes, un mod de argumentare similar: Deci sunt şi cunosc şi voiesc; sunt [ceva] care ştie şi vrea, şi ştiu că exist, că voiesc şi voiesc să fi u şi să ştiu. Descartes are marele merit, însă, de a se fi descoperit pe sine ca gândire; din luciditatea gândirii (care gândeşte că gândeşte), el extrage evidenţa existenţei de sine: Cogito ergo sum. Corpul, deşi important şi – în realitate – strâns legat de sufl et, este doar o substanţă divizibilă, caracterizată prin întindere, un lucru a cărui existenţă nu este deloc certă şi în lipsa căruia omul nu îşi pierde esenţa. Alcătuit din corp şi sufl et, omul este, şi la Pascal*, o fi inţă defi nită tot prin cugetare. Însă, până la a-i evidenţia măreţia cugetării, Pascal reliefează caracterul divizat şi contradictoriu al omului. Pe urmele unor fi losofi care exacerbaseră fi e latura divină a fi inţei umane (Epictet), fi e latura telurică a acesteia (Montaigne), Pascal afi rmă că, nici înger, nici bestie, omul înmănunchează în fi inţa sa laturi şi tendinţe opuse, fi ind exponent, deopotrivă, al decăderii şi al grandorii. Dincolo de mizeria condiţiei sale, de deşertăciunea şi de zădărnicia proprii existenţei lui, omul îşi găseşte demnitatea şi măreţia în cugetare. Gândirea (deschisă spre infi nit şi spre viaţă veşnică) îi conferă – în măsura în care omul este capabil să mediteze asupra propriei sale condiţii nefericite şi mizere, așa cum și Augustin Ostace ajunge în concluziile sale.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5