Mircea Vintilă s-a născut la 23 martie 1949, la București. Nu a fost căsătorit și nu are copii. A absolvit Facultatea de Mașini și Utilaje pentru Construcții (astăzi, Facultatea de Utilaj Tehnologic) a Institutului de Construcții (în prezent, Universitatea Tehnică de Construcții) din Capitală. A compus și interpretat peste 120 de cântece și a susținut mai mult de 5.000 de concerte în S.U.A., Canada, Belgia, Luxemburg, Franța, Spania, Italia, Elveția, Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, U.R.S.S., Serbia, Bulgaria, România și Republica Moldova. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1973-1982) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat un disc single (1976), un disc extended play (1977), discurile long play „Crezul meu” (1979), „Peripeții noi” (1984), „Mircea Vintilă” (1989) și „Nu trântiți ușa!” – cu Florian Pittiș (1993), compact-discurile „Madama de pică” (2000), „Toți într-o barcă” – cu trupa Brambura (2003), „Opere & operete” (2005), „Mircea Vintilă” – culegere (2009), „Azi te vreau + Live 10” – cu grupul Pragu’ de Sus (2016) și alte șapte împreună cu formația Pasărea Colibri, precum și digital video discurile „10 ani” – cu grupul Pasărea Colibri (2003) și „Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei” – cu Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș și Mircea Baniciu (2005), apărând pe diferite compilații. A primit, între altele, Marele premiu al Festivalului Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (1974), Premiul Uniunii Compozitorilor (astăzi, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor) (1976), Premiul „Teletop” al Televiziunii Române (1978), Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (1990) și Premiul de Onoare al Ministerului Culturii și Cultelor (2002).

Mircea Vintilă (compoziții, texte, voce și chitară) este unul dintre întemeietorii muzicii folk românești, a cărui carieră muzicală a traversat mai bine de o jumătate de veac. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 3 februarie 2020, de la domiciliul lui din București.

• – Te salut, Mircea Vintilă!
• – Bine te-am găsit!
• – Cum și de ce a apărut la noi muzica folk?
• – S-a ivit într-o perioadă pe cât de ciudată, pe atât de interesantă, în care și rockul, și folkul s-au născut în mediul studențesc. Cântăreții de atunci aveau niște cunoștințe muzicale, știau și ce se întâmplă în literatură și în cinematografie, iar mulți dintre ei își compuneau și muzica, și textele.
• – Concretizând, de ce ai simțit nevoia să te apuci de folk?
• – În adolescență, cântam la vioară și am intrat la școala de muzică (la clasa de violă), pentru că nu mai erau locuri la cea de vioară. Tatăl meu mi-a făcut cadou o chitară și, atunci, am început, împreună cu prietenii, să învățăm acorduri și cântece. Însă, ca să ne putem face o formație, erau probleme mari de tot, căci ne trebuiau instrumente, stații de amplificare și toate celelalte. Îmi aduc aminte că tata mi-a cumpărat și un microfon Grundig, pătrat, cu care eram deja cineva. Am început în 1967, ca solist vocal al unei trupe de rock din liceu, care se numea Vega. Era perioada aceea formidabilă, fiindcă apăruseră [The] Beatles, [The] Rolling Stones, [The] Kinks, [The] Who și toate celelalte grupuri mari; ascultându-le, ne doream să ne facem și noi o formație, să cântăm ca ei și să apărem pe o scenă. Într-o sâmbătă după-amiază, ascultam emisiunea Metronom, a lui Cornel Chiriac și Geo Limbășanu, de la Radio București [în prezent, Societatea Română de Radiodifuziune], unde l-am auzit, pentru prima oară, pe un folkist pe nume Mișu [Mihai] Munteanu, care era student la Arhitectură; tot atunci, l-am ascultat și pe Bob Dylan, care cânta doar cu o chitară și, din când în când, la muzicuță. „Hopa… Deci, se poate și fără cine știe ce aparatură!” – mi-am zis. Și am început să cânt cu chitara printre prieteni în pauzele de la facultate, prin parcuri și la ștrand; dar trebuia să o fac ca lumea, pentru că ăia erau pretențioși și, dacă nu le plăcea, te aruncau în bazin! Pentru prima dată, am apărut, oficial, doar cu chitara într-o duminică dimineață din 1968, la Cenaclul Atlantida, condus de Radu Anton Roman, care-și ținea ședințele la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa (astăzi, Casa de Cultură a Studenților) din Capitală, și așa a început totul.
• – Privind în urmă cu un ochi nostalgic și cu altul critic, cum se vede Cenaclul „Flacăra”?
• – Eu am intrat în perioada de început, când cenaclul avea caracter literar, cum erau multe manifestări de acest gen în perioada aceea, unde participau poeți, prozatori, regizori, actori, arhitecți, medici și artiști plastici, care citeau poezii, discutau și făceau analize. De la prima ședință a cenaclului [la 17 septembrie 1973], George Stanca, angajat al revistei Flacăra, a început să cheme și folkiști, astfel încât, la prima ediție, au fost prezenți Doru Stănculescu și Tudor Gheorghe, iar, la a doua, am fost invitat și eu; fiecare dintre noi am cântat câte două piese, care au plăcut, și, prin venirea lui Florian Pittiș, Mircea Florian, Anda Călugăreanu, Nicu Vladimir și a multor altora, cenaclul s-a transformat dintr-o manifestare literară în spectacole artistice. Avantajul nostru a fost că Adrian Păunescu a avut o bursă în America, unde i-a văzut pe Bob Dylan și pe [The] Rolling Stones, care l-au fascinat. S-a întors familiarizat cu noile curente din muzică și a pus în practică ceea ce a auzit acolo, deși la noi era o perioadă dificilă, când tinerii erau săltați din stradă și tunși la Miliție, tăindu-li-se cu foarfecele pantalonii evazați, iar fetelor – minijupele. Astfel, a pornit cenaclul și privesc cu nostalgie la anii aceia formidabili, mai ales la primii trei, în care am scris doar 12 cântece, dar toate au fost reprezentative nu numai pentru mine, ci pentru o întreagă generație.
• – Îți mulțumesc pentru aceste amintiri și te felicit pentru tot ce ai realizat!
• – Mi-a făcut plăcere și îți mulțumesc și eu pentru asta.
• Florin Bălănescu