Primit pentru publicare: 12 Dec.2017
Autor: Cezar VASILESCU
Publicat: 12 Dec. 2017
Editat: Dorina RODU

Eseu cu… jocul barbian

Volumul „Ion Barbu. Amintiri” (Ed. Cartea Românească, 1989), semnat de soția lui, Gerda Barbilian, pare a lămuri paradoxala dualitate poet / matematician.

Cu realizări remarcabile în ambele domenii, percepute totuși antagonice: real / umanist, geometru / avangardism, savantul numerelor / literatul jocului secund. Și în viața cotidiană a stat sub semnul unei dualități stranii: Gerda versus un aventurier notoriu. O personalitate complexă, greu de înțeles și acceptat: atașat și excesiv de polemic, stâlp de amfiteatru , dar și de cafenea, adulat de cunoscătorii celor două domenii opuse, dar și mare iubitor de câini, pro și anti-Lovinescu, matein până la divinizarea „Crailor de Curtea-Veche”, mic-burghez aerian până a se împrieteni cu un viitor poet prolet-cultist, Marcel Breslașu, simțindu-se minunat și ăn mirificul Câmpulung de Argeș și-n balconul Isarlâk.

Gerda, cunoscându-l atât de bine, credea că Dan Barbilian al ei a fost înainte de toate un matematician de talie internațională, vocație afirmată strălucit la 16-17 ani, și apoi poet foarte modern, cu adorație pentru Baudellaire, Villon, Nerval. Plus un devorator de romane polițiste (să-l fi ajutat ingeniozitatea descoperirii asasinilor în găsirea adevărurilor ascunse în abstracțiuni?). Ea ne-a prezentat un Barbu apolitic în locul mitului admirației sale pentru fasciști la începutul anilor ’40, motivat de stagiul lui în Germania (vizând un doctorat niciodată concretizat) și căsătoria cu o germancă. Anul de cumpănă, 1940, este astfel explicat de însuși Ion Barbu: „Legionarii mi-au cerut imediat să-i servesc cu scrisul… N-am îndrăznit să-i refuz și le-am predat câteva manuscrise (mai ales cu conținut religios), de care ei au dispus apoi”. Vechea dilemă a „omului sub vremi”. Pentru vânătorii de erori biografice, precizăm că Gerda făcea parte dintr-o familie de democrați în plin nazism, soții Barbu asigurându-i 7 ani de adăpost vărului lor urmărit de Gestapo, iar printre prietenii buni ai poetului se aflau ș câțiva evrei.

Jocul primordial i-a fost matematica, jocul secund literatura, iar cel terțiar pare să fi fost… norocul. Moașa i-a spus la naștere tatălui judecător: „E băiat, boierule, și-o să aibă noroc, s-a născut cu o căiță în cap”. Mama, Smaranda, primită de toate familiile simandicoase din Câmpulung-Argeș la disputele cu cărți, îl avea la club partener de joc pe prefectul liberal. Mutându-se tatăl cu serviciul lângă Roman, se va relua pocherul zilnic la dirigintele poștei, conu’ Alecu.Un prieten de liceu drag, Mișu Vlădescu, care îi enunța numele fiecărei frumoase răsturnate pe pernele trăsurii pe Calea Victoriei, se dovedea a fi măreț la jocul de cărți: „Imperturbabil, suveran, jucând tare dar fără să se resimtă, natura lui olimpiană părea făcută să comande chiar legile hazardului”.Cu tatăl său, pe care îl iubea enorm, se întreceau la jocul de „darder”. Amândurora le sărea iute țandăra, dar după o oră se împăcau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Prietenului Simon Byer îi va scrie din Germania (scrisorile sunt socotite chiar de expeditor veritabile pagini de proză): „Între timp, victorioase partide de șah cu Tudor (Vianu), escapade la Stuttgart și München, oarecare Dame și una literară”. Ce vreți joc mai senzațional decât… Damele!

De altfel, Ion Barbu considera aventurile drept „gustul pentru noi combinații de posibiluri fără <l`embrass du choix” („sărutul opțiunii”). Cu „o gură spurcată” într-o „provincie de fapte de sensații puternice și atrăgătoare ca toate absolutele”, adorând excelența și urând mediocritatea (inventase pentru studenții slab pregătiți la examene calificativul „suficient cu scârbă”), reflectând filosofic „Ce nimicuri pot decide soarta unui om”.

Ion Barbu constatase, dincolo de axiome și metafore, că: „Am avut un singur noroc în viață, să scap de năpastă de câte ori mă pândea”.