Primit pentru publicare: 07 sept. 2016
ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Revf. Luceafărul (Bt)
Publicat: 07 sept. 2016
Redactor ediție: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…  Al. D. FUNDUIANU

„să înțelegem că viața e un neprețuit și irepetabil dar, primit de la părinți. Datoria noastră  e să găsim, să dăm un sens – dacă nu măreț, atunci măcar la nivel elementar –  acestui dar divin”

Georgică Manole:  Sandule, de la precedenta noastră întâlnire cu  ”Zece întrebări pentru… ”, matematica românească s-a despărțit de un veritabil simbol, iar tu ai pierdut un mare prieten,  pe distinsul academician Solomon Marcus. Ce crezi că nu s-a spus despre personalitatea acestuia?

Al. D. Funduianu: Așa e, din păcate. Un copil, inocent, plin de mirări! A plecat mult prea repede, abia împlinise…  91 de ani.  De Marele Dispărut  m-au  ”legat” cel puțin trei lucruri: profesia (matematica), pasiunea pentru literatură (poezie) și ziua nașterii (1 martie). – Ce nu  s-a spus despre Solomon Marcus? – Sute, mii de pagini, în articole și cărți (amintesc numai monumentala serie, de lux, ”Întâlniri cu Solomon Marcus”, de la  Editura Spandugino)  i-au fost dedicate, încă din timpul vieții. – Ce s-ar mai putea spune despre Solomon Marcus? – Totul! Dar…  mai îndreptățit, mai credibil și mai convingător decât mine,  la o asemenea întrebare,  a răspuns un ilustru student de-al Maestrului, binecunoscutul om de presă și televiziune , Tudor Călin Zarojanu: ”Solomon Marcus a fost ultimul mare enciclopedist român. Prin comparație cu predecesorii lui, de la Dimitrie Cantemir, prin Bogdan Petriceicu Hașdeu, până la profesorul lui, Grigore Moisil, Marcus a avut șansa de a fi contemporan, în plină putere creatoare, cu două fenomene extrem de importante, mai ales pentru cineva cu înclinații enciclopedice: Internetul și transdisciplinaritatea. Din aceste două fenomene – plus fenomenul care era mintea sa –  profesorul a scos tot ceea ce se putea scoate. El nu căuta legătura dintre lingvistică, matematică, umor, logică, poetică, semiotică, filosofie, limbaj, algebră, literatură, analiză, gândire algoritmică și celelalte domenii pe care le-a studiat și despre care a scris,  ci le vedea ca pe cele mai clare și mai naturale lucruri cu putință (…)”.

G.M.: Academicianul Solomon Marcus a propus ”Zece nevoi pe care școala ar trebui să le satisfacă”. Prima este enunțată astfel: ”Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar”. Aș vrea să insiști puțin asupra acestei prime nevoi.

Al. D. F.: Asociate  cu  cele ”Zece porunci”, de vreo doi ani, ”cestiunea”  a fost întoarsă  pe toate fețele, în tot felul de publicații și reviste, din toate mediile, stârnind valuri  de  reacții și comentarii. De aceea, nu prea cred că mai este loc de vreo noutate. Aș sublinia, totuși, că aceste ”nevoi” au fost formulate către finalul vieții, la senectute. Iar prima dintre ele,  – cea la care faci referire – , profundă în fond, nostalgică în fapt, trebuie citită cu mare atenție îndeosebi în cea de-a doua ei  parte (…la nivel elementar!). Suntem îndemnați să trăim ca (pe) mari  EVENIMENTE  faptele cotidiene ”elementare”, aparent banale / firești / normale. Să savurăm faptul că respirăm, că putem privi (încă) cerul și pământul, că (ne)  mișcăm. Să înțelegem că viața e un neprețuit și irepetabil dar, primit de la părinți. Datoria noastră  e să găsim, să dăm un sens – dacă nu măreț, atunci măcar la nivel elementar –  acestui dar divin, până la urmă…

G. M.: O întrebare delicată: despre cine ți-ar fi mai ușor să vorbești, despre Dan Barbilian sau despre Ion Barbu? Cititorii ar fi interesați și de o anumită motivație.

Al. D. F.: Pentru cei cărora le-a scăpat amănuntul, am să încerc o lămurire asupra numelui / pseudonimului. Student la Facultatea de Științe din București, tânărul Dan Barbilian publică prima poezie în ”Literatorul” lui Macedonski (28 septembrie 1918), iar,  un an mai târziu, își încearcă norocul la Eugen  Lovinescu, prezentându-se cu numele… Ion  Popescu (!). În paginile ”Sburătorului”, însă,  Dan Barbilian – nedorind să amestece pe geometru în poezie –  își va face simțită prezența sub pseudonimul Ion Barbu ,   așa cum va și rămâne  în Istoria literaturii române. Precizez  și faptul că numele  de Ion Barbu nu este deloc un pseudonim întâmplător. Așa l-a chemat pe bunicul său, maistru zidar și mahalagiu bucureștean din ”Omul de piatră” (”Viața literară”, 5 februarie 1927). Mai mult, bunicului său i se datorează și atmosfera balcanică din ultimele poezii barbiene. ”I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit (…)” se explică – în același număr al ”Vieții literare” – Ion Barbu, poetul, nepotul lui Ion Barbu, constructorul zidar.
Cât despre legătura dintre Barbu și Barbilian,  o putem privi fie încrucișat, căutând poetul ascuns în matematician sau pe matematicianul din spatele poetului, fie prin analogie directă, cum voi și proceda.   În evoluția poetului se disting trei etape, care se regăsesc și în evoluția matematicianului. Faza inițială, așezată sub semnul parnasianismului (Tudor Vianu),  are drept corespondent – în evoluția matematicianului Barbilian – pasiunea pentru geometrie, unde dezvoltă o adevărată obsesie a formelor vizuale. Cea de-a doua etapă în evoluția poetului Ion Barbu este dominată de viziunea oriental-balcanică și are corespondent în interferențele gândirii sale geometrico-algebrice cu analiza matematică, așadar cu fenomenele de continuitate. Iar ultima, cea de-a treia  fază,  este – atât pentru poet cât și pentru matematician – etapa de  supremă abstracție și decantare a esențelor, de maximă concentrare a expresiei. Faza ”Joc secund”, ca să   exemplific. Dar  să și  închei (…).

G.M.: Voi cita câteva versuri, mai puțin cunoscute, ale lui Ion Barbu, unele extrase din poeziile sale ocazionale: ”Și vreau atâta: Să trăiesc / Încă vreo două-trei soroace, / Și când algebra se va coace, / Cu praf pe cap, ca la Canossa, / Să mă prezint la Țața Frosa”. Cum adică: ”Și când algebra se va coace”?

Al. D. F.:  Nu, categoric nu sunt versuri definitorii pentru creația barbiană.  În egală măsură, matematician și poet de geniu, Barbu a avut și păcate omenești, ca să nu spun chiar mai mult  (…). Așadar, cred  că  aici e vorba mai degrabă despre oarece ”chimie” cu…   Frosa ! Algebra nu e decât o licență, un paravan /  suport pentru distragerea atenției…

G.M.: Pe Constantin Noica îl speria marea ofensivă a matematicii. Era convins că matematica va cuceri totul. Dădea și o soluție: cultura ar fi singura zonă a cunoașterii contemporane în care te poți baricada împotriva matematicilor. Crezi în această paradigmă a lui Noica?

Al. D. F.: Remarcabil filosof și creator de școală filosofică, poet, eseist și scriitor, este posibil ca Noica să fi avut o motivație. Subiectivă, bănuiesc. Mi-e greu să-l înțeleg (…). Ce-i drept, matematicile sperie (uneori și pe  oamenii  cultivați, după cum vedeți), dar n-au constituit niciodată și nu constituie deloc vreo primejdie. Dimpotrivă!…

G.M.: Nici distinsul profesor Radu Gologan nu pare să fie de acord cu Noica, neacceptând disjuncția matematicii de cultură. Așa e?

Al. D. F.: Într-adevăr, într-un interviu pe care mi l-a acordat, în 2010, la Poiana Negri, chiar astfel se exprima: ”Matematica nu este disjunctă de cultură; face parte din ea.”  Altminteri, domnul Gologan este el însuși nu doar un matematician de elită (fost olimpic internațional ca elev și student, ajuns – de mai mulți ani – coordonator al lotului național pentru olimpiadele internaționale), ci și un excepțional cunoscător al limbii române, a  istoriei,  culturii  și artei naționale și universale, remarcabil publicist (v. Tribuna învățământului, Dilema etc.).

G.M.: Andrei Pleșu, un discipol al lui Noica, e mai nuanțat. Consideră că matematicile sunt foarte bune, dar nu pot explica individualul. Singura care dă socoteală de individual ar fi cultura. Comentează!

Al. D. F.: Concretizez, cu cel mai la îndemână și mai banal exemplu. Matematic, totdeauna 1+1=2. Fie că termenii adunării sunt… mere, pere, ani, bani, stele sau persoane / oameni. Ei bine, în viață, în practică, suma aceasta poate deveni cel puțin interpretabilă. Poate căpăta multe și nebănuite nuanțe. Ori matematica este inflexibilă în asemenea situații. Așadar, știe domnul Pleșu ce spune!

G.M.: Mircea Mihăieș descoperă existența ”obsesiei arhitecturale a prozatorului”, a ”blestemului poetului” și a ”nebuniei matematicianului”. Există o nebunie a matematicianului?

 Al. D. F.:  Există! Și ce e rău sau surprinzător în asta? Numai că eu cred că Mihăieș nu vorbește de nebunie la propriu,  ci că  are în vedere încăpățânarea /  nebunia frumoasă a matematicianului. De pildă, ție nu ți se pare o ”nebunie” că, după secole de validare, se mai găsește câte unul care consideră că o anumită  axiomă  ar fi, de fapt,  teoremă și se apucă s-o demonstreze? Ori că vreo problemă celebră, nerezolvată de generații de matematicieni de elită, stârnește interesul câte unui… Perelman?! Dar dincolo de astea, eu mai cred că nu doar matematicile, ci  toate domeniile științei și cercetării, ale culturii și artei sunt însuflețite de astfel de ”nebuni”. Și apoi, nu spunea La Rochefoucauld : ”Să trăiești fără un dram de nebunie, nu e chiar atât de înțelept pe cât pare.”(?!)

G.M.: Se spune că matematica și poezia încă nu au o definiție completă. Riști câte o definiție pentru fiecare?

Al. D. F.:  Discutabil. Mai degrabă cred că sunt prea multe și suficient de nuanțate definiții, ca să mai ”încropesc” și eu altele. De pildă, pentru academicianul Radu Miron,  ”matematica este știința științelor”, cu mențiunea că ”nimic din ceea ce nu are la bază matematica nu este știință”. Iar Jean Bastaire spune că ”poezia este o tăcere care vorbește”. Pe note, aș adăuga eu. Ofer și bibliografie pentru cei interesați: ”Poezia este altceva. O mie și una definiții ale poeziei”, Ed. Arfuyen, Paris, 2008, coordonator Gerard Pfister.

G.M.: Cineva, un poet de pe aici, văzând că sunt cam mulți absolvenți de matematică ce cochetează cu poezia, ține să-mi tot repete că ar cam trebui ”să stea pe matematica lor” și să se lase de poezie, pe motiv că ar cam ”strivi corola de minuni a lumii”. Ce răspuns îi dai?

Al. D. F.: Răspunsul meu e demult formulat: Pomul/ când simte că are de spus ceva/ fundamental/ înflorește.  Nu așteaptă aprobări și nici nu are  nevoie de permisiunea vreunei autorități, de niciun fel!  Nu știu, bănuiesc doar cine ar putea fi ”poetul de pe aici”. E, cred, și o problemă de comunicare (…). În ultima vreme, chiar invitat, extrem de rar se mai  împiedică cineva de  persoana mea  pe la evenimentele culturale / literare. În ceea ce mă privește, desigur păstrând proporțiile, mă regăsesc mai curând în spusele lui Ion Barbu: ”Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor și prea puțin ca poet, și numai atât cât poezia amintește de geometrie (…)”. Ca să lămuresc /  liniștesc lucrurile și să fie literații împăcați.