Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu… nenorocul lui Eminescu

Vasilescu,Cezar, [320x200]Primit pentru publicare: 16 mart.2015
Autor: Cezar VASILESCU
Publicat: 17 mart.2015

 

Eseu cu… nenorocul lui Eminescu

             Dincolo de adulatorii bigoți și câțiva contestatori (care cerșesc o aură de tinichea, prin șocul negării ridicole), cel care l-a proiectat în mit, cu argumentul erudiției copleșitoare, a fost G. Călinescu, al cărui text din finalul…simfoniei critice „Viața lui Mihai Eminescu” sună mai fascinant decât orice legendă a Olimpului: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Ni-i greu să ni-l închipuim pe terestrul Eminescu conțopist la Cernăuți, sufletul unor trupe de teatru, student la Viena, cu dor de acasă, inspector școlar prin satele Moldovei, visător pe prispa bojdeucii lui Creangă, îndrăgostit perpetuu, dârdâind de frig „pe lângă plopii fără soț”, truditor la „Timpul”, clamându-și de unul singur poemele, aruncat într-o cămașă de forță, umilit prin subscripții publice, fiindcă statul își exersa indiferența.

Eminescu a fost norocul nostru și al limbii române, iar prețul a fost tocmai propriul lui nenoroc care l-a însoțit în cei aproape 8 luștri de viață, cu sfârșit martiric.

„Telegraful român” din Sibiu, în iunie 1865, a salutat prezența trupei Tardini la Brașov, invitată și la Sibiu: „Vom fi norociți a vedea și aici un teatru românesc.”Printre mesagerii norocului figura și pribeagul copil din Ipotești. În romanul „Geniu pustiu” o secvență redă traiul laolaltă a școlarilor din Blaj, la văduva Jesoaie cu aprige turniruri de noroc. „Pe când colegii mei jucau cărți, râdeau, beau și povesteau anecdote, care mai de care mai frivole și mai de râs, de Pepelea, de țigani, de popi, eu îmi mâncam viața cu capul așezat în mâini, cu coatele rezemate de marginea mesei și citind romanțe fioroase și fantastice, care-mi iritau creierii.”

Cum banii trimiși de tatăl lui n-au ajuns la timp, el va pleca din Blaj, nu înainte de a-i dărui o carte în germană „fratelui” Gregoriu Dragosiu, în semn de mulțumire pentru ajutor (pe care improvizase niște strofe „spre suvenire”, terminate în cheie sumbră: „Când plângi de soarta-ți trist, părăsit,/Gândește atunci și tu la mine,/Nici eu în lume n-o duc mai bine/Și eu sunt frate nenorocit!”). Cel nenorocit (desigur, fără de noroc) semna pe atunci M.E. Eminescu din Ipotești.

La banchetul trupei Pascali din Sibiu, n-a trecut neobservată prezența unui tânăr „ce semăna a fi si el actor.” Privirea Luceafărului e descrisă de fericele Alecsandri ca fiind reflectată din „ochi mari, fără de noroc.” Iată metafizica morții, în textele grave eminesciene: „Căci, dacă ne-nchipuim eternitatea noastră ca o urmă de loterie, în care stau închise toate formele vieții, e neapărat că în ea se va trage neapărat odată (și momentul acesta e indiferent oricât de depărtat ar fi numărul specific al formei omenești”).

Va fi numit în 1974 director al Bibliotecii Centrale din Iași („Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare”): „Trebuie să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine.” Dar acest noroc va fi de scurtă durată, până la 1 iulie 1875, când a fost numit revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Chiar dacă o fi încurcat „ițele cu primărițele”, cum glumeau junimiștii, poetul se considera, totuși nefericit („Și apoi să plec în lume,/Copil făr de noroc”). Ajuns la București și găzduit două săptămâni în casa lui Maiorescu, nu s-a putut adapta rigorii germane, dar mai ales (cum arăta „divinul critic”) cu Titu „care își arăta și în acest chip superioritatea și norocul săi în viață”.

Chintesența unei existențe fără de noroc este ilustrată de ultima strofă din poemul „Luceafărul”: „Trăind în cercul vostru strâmt,/Norocul vă petrece,/Iar eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5