Eseu cu…atacantul rătăcitor

            Cornel Pavlovici, zis Pavca, a copilărit cu frații Lucescu, pe „Apărătorii Patriei”, consacrata școală a maidanului. El și Mircea chiar au ajuns apărători ai patriei sportive, la Steaua, respectiv Dinamo, primul, deși olimpic de Tokyo, ratându-se spectaculos (în raport cu uriașul său talent), cel de-al doilea fiind un reper absolut de reușită europeană ca jucător și antrenor, Pavca muritor de foame, la un moment dat, fără cei 50 de lei ai unui nepot, Mircea milionar în euro. Comună le era doar dragostea de fotbal și „gura bogată”, cu înclinație spre bășcălie subtilă la stelist, și pamflet, bazat pe propriile închipuiri, la dinamovist.

Pavca a trăit sub semnul numărului 7: a jucat în 7 echipe înainte de apogeul 7 și în alte 7 după; 7 perioade (tur/retur) a îmbrăcat tricoul roșu albastru (retur 1963-1966); a evoluat în 7 echipe de A (Jiul, Steaua, ASA Tg. Mureș, FC Argeș, Petrolul, Progresul, Steagul Roșu, fără a lua în calcul Viitorul desființat); cariera sa a acoperit deceniul 7 al secolului XX, cu vârful Steaua și Olimpiada unui onorabil loc 5); a jucat 7 meciuri la națională, marcând 7 goluri; măsura 1,77 metri; a murit la vârsta de 70 de ani (1943-2013).

Fără titlu ca senior, dar campion european de juniori în 1962 (se lăuda „Noi am fost pe primul loc în Europa, înaintea Stelei”). Prietenia cu Mircea Lucescu, antistelist de notorietate, și statutul de „om de casă” la Brescia, atacul aiurit la Hagi (un mare stelist-o gratuitate, prin care arăta că deși avea simțul porții, nu-l deținea pe cel al proporției), declarația că nu mai ține cu Steaua ultimului deceniu și chiar cele două goluri marcate consfințind victoria ASA cu 2-1 asupra Stelei la București, sunt tot atâtea puncte negre din cauza cărora suflarea din Ghencea nu l-a prețuit pe cât ar fi meritat un golgheter național (1964, alături de dinamovistul Frățilă). Noroc cu radiofonistul frenetic, Ilie Dobre, autorul cărții „Cornel Pavlovici-fascinația golului”, care i-a nemurit aura de fotbalist important, gata să marce 6 goluri la Olimpiadă, premiate cu un stilou de aur, dar stând 2 ani în B la Târgoviște (divizia secundă i-a ocupat aproape jumătate din carieră). A nu se uita că a luat titlul de golgheter național, deși juca la concurență, la Steaua, cu prolificul Florică Voinea.

Dar vorbele de spirit ale lui Pavca, un hâtru cu crampoane ironice, sunt la înălțimea subtilităților sale de fotbalist în perioade de grație. Iată-l contrazicându-se, involuntar, în legătură cu „Regele”: „Ce a făcut generația de aur? A stat cu fundul în poartă și l-a avut pe Hagi.” Victimă a unei tălpi de fundaș, după tăvălirea de rigoare pe gazon, Pavca s-a ridicat gemând, ținându-se cu mâna de genunchi: „Aoleu, glezna mea!” „Atunci de ce te ții de genunchi, dac-ai fost lovit la gleznă?”- îl întrebase, nedumerit, arbitrul. „Fiindcă m-a faultat cotonogarul acesta așa de dur, încât nu mai pot să mă aplec cu mâna până la glezna lovită?!” Cocoțat ca secund de Tache într-un copac la FC Olt și căzând de pe un ram, i-a reproșat antrenorului speriat: „M-ai obligat să fac trei lucruri deodată: să mă țin de crengi, să mă uit după băieți și să-ți comunic ce văd. Tăchiță, pe mine mă cheamă Pavlovici, nu Napoleon”. S-a îndoit că Panduru ar fi jucat la Benfica (poate a fost doar în lot!). A susținut că zariorul Piți, pe când juca la Jiul, ținea sacoșele cu banii câștigați la el, la Motru, și gogomănia că la Brescia, chișcă-mă Signorita, Neluțu Sabău era peste Hagi.

De neuitat faza în care după un derbi mocirlos, Pavca l-a îmbrățișat pe primul general întâlnit în cale, murdărindu-i uniforma impecabilă: „Am învins!” La ceremonia de înmormântare l-au condus familiile celor 3 copii ai săi ( hat trick îndoliat) și 3 coroane din partea Stelei, FRF și LPF. Pavca deja fusese prins în primul ofsaid al posterității.