Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu…diaconul catedralei literaturii

Vasilescu,Cezar, [320x200]Primit pentru publicare: 15 mart.2015
Autor: Ceza VASILESCU
Publicat: 15 mart.2015

 

 

Eseu cu…diaconul catedralei literaturii

             Cu cât citesc mai mult, mă conving că poporul român n-are conștiința propriilor valori. A trebuit să treacă aproape jumătate de veac de la moartea lui Ion Creangă, până când, în 1938, ilustrul G. Călinescu l-a pus în drepturi depline pe marele autor (cel care semna deseori Kreangă sau Crengue, el fiind în acte Ion Ștefănescu), publicându-i vestita biografie. Dacă genialul Creangă a avut o posteritate atâta de târzie, atunci nouă, sfârâiacilor, ni-i dat să intrăm în uitare încă din timpul vieții.

Românul superficial s-a mulțumit în a expedia un asemenea creator de giuvaiericale nemaipomenite de limbă (pare un Brâncuși al cuvintelor, mergând la rădăcina lor mustoasă de frumusețe și sens) la…povestitorul Creangă. Eroare imediată, pe care o fac și contemporanii săi, începând cu cei de la cenaclul ieșean Junimea („un talent primitiv și necioplit ”- Iacob Negruzzi) până la coautorul manualului revoluționar în „școalele vremii”, acel „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică”, preotul învățător Gheorghe Ienăchescu, care o considera pe Tinca Vartic „foarte mult superioară lui Creangă” (iartă-l, Doamne, că nu știa ce zice!). Ce salt uriaș a făcut mult încercatul diacon de la „Vechiul și Noul Testament în prescurtare” de la biserica Humuleștilor până la „letopisețul” Amintirilor din copilărie!

Din anii timpurii de școlire, Creangă va reține doar figura luminoasă a lui Isaia Teodorescu (Popa Duhu). Cu cât humor va ironiza gramatica de atunci ca un „cumplit meșteșug de tâmpenie” și „turbare de cap și frântură de limbă”! În rest, pedagogi fără vocație (care făceau „ziua noapte și noaptea zi, jucând stos”, rar trecând pe la clasă. Chiar mai mult decât s-ar crede, Ion Creangă nu numai că a făcut deosebirea, cum remarca inspectorul școlar Eminescu, „între pedagogie și dresură”, dar a contribuit prin „indisciplina” sa (eliminat fiind din rândul clericilor), la trezirea unei biserici, anchilozate în dogme, remarcabilă doar prin monahi cu bărbi ca „badanalele” și ocolirea culturii laice. Vestea ca de popă tuns, mersul (sfidător?!) la spectacolele de teatru, pușcarea ciorilor de pe turlele Goliei, certurile cu socru-su și alți…arhimandraci sunt anecdotice pentru cititori, dar locituri dure aplicate nonconformistului preot (se pare că „fugea el de noroc și norocul de dânsul”). Desigur că în satul lui de baștină fecirul de oameni gospodari s-a ales doar cu oprobiul răspopitului. La întrunirile junimii perioada de glorie a perceptului proclamat „Anecdota primează” a cunoscut maxima strălucire odată cu venirea lui Creangă, care-și lansa „corozivele” sale, în funcție de dozajul unor glume mai fără perdea între „ulița mică” și „ulița mare”.

Ca și Eminescu, Creangă a cunoscut maxima prolificitate între anii 1875 și 1883 (faptul că numai în 8 ani s-au creat asemenea creații nemuritoare, ține mai mult de miracol). Nebunia poetului (în condiții tenebroase neelucidate) din 1883 va avea drept consecință și punerea tocului și călimării deoparte de către humuleștean. Chiar morții Luceafărului („fără tine sunt străin”), Creangă i-a rezistat 200 de zile. Cum bine remarca Savin Bratu, în temeinica sa carte „Ion Creangă” (Ed. Tineretului, 1968), se ajunsese la rafinament absolut în „prelucrarea crengiană a poveștii date”, în contextul unei jovialități hazoase și erudite. De aici senzația superficială a unora că așa ceva ar fi putut scrie și ei?! Dar în „Eșul nostru cel oropsit”, vor rămâne celebre recitalurile ad-hoc de umor, chiolhanurile stropite cu cofe de vin („așa mănâncă și bea românul adevărat…nu ca fârlifușii de pe la târguri”), cochetarea cu cele „politicale”, totul culminând cu o operă de o unicitate șocantă („Nu te lasă inima să taci, asurzește lumea cu țărăniile tale”). La 45 de ani i se spunea „moș Creangă”. Mite Kremnistz îi tradusese în germană două povești, „România jună” de la Viena îl alesese membu de onoare, manualul său „Povățuitoriu” se editase în zeci de ediții.

Cochetând cu o numerologie facilă, să menționez că Ion Creangă a debutat cu „Capra cu trei iezi” și „Soacra cu trei nurori” (1875) și și-a încheiat opera cu „Cinci pâini” (1883), iar „Amintirile”- partea a patra, i-au fost publicate postum. O serie fastă de 3,4,5, consolidând un prozator unic, de un farmec neegalat încă…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5