Primit pentru publicare: autor Cezar Vasilescu, 27 febr.2014
Editor: Diana Agheorghiesei, 01 martie 2014

Eseu cu…floarea de cireș

Numele lui Eminescu îl asociem cu geniul, suferința și nenorocul. Fără de neasemuirea-i operă, a făurit-o practic în 8 ani (1875-1883) ce se suprapun, surprinzător, peste perioada prolifică a unui alt urieșesc autor, Ion Creangă. Imensa lui vină, de care nu-l iartă pigmeii, nici la peste un secol depărtare, e întâmplarea, ținând de Dumnezeu (splendid remarcată de poetul Gheorghe Tomozei), că el a fixat înălțimea maximă a ștachetei artei literare la români, la care urmașii tind, dar nu vor ajunge vreodat.

A fost suficientă poezia „Doina”, pentru ca, mascați în globaliști europeni, internaționaliștii să-l nege pe acest sfânt răzvrătit. Nu există popor mai ciudat ca al nostru în a-și nega valorile: moștenirea de patrimoniu UNESCO a lui Brâncuși, niște bolovani: „Proști v-am lăsat când am plecat la Paris, vă găsesc și mai proști după 20 de ani”; Enescu, lăutar la curtea regilor români; Cioran ne suduie crunt (e prea actual); Ionesco, de absurd ne arde nouă?; Eliade ne-a „hindus” în eroare cu „opium-ul popoarelor”; Nichita, un bețiv, Caragiale, un măscărici, Eminescu, nebun…Opriți-vă, spurcaților! Orice neam s-ar fi mândrit cu asemenea rare exemplare (Franța xenofobă i-a înfiat pe mulți dintre ei, precumpănind eclatanta lor valoare), dar noi defilăm cu niște „no name” stipendiați.

Când tânărul Ion Russu-Șirianu, nepot de-al lui Slavici, ca orice transilvan râvnind la patria-mumă, s-a întâlnit la Blaj cu George Coșbuc, a avut loc acest dialog: „Îți dai seama că ai să-l vezi pe Eminescu? Și nu te cutremuri, omule?” „Ba mă cutremur.” „Atunci e bine”, a răsuflat, liniștindu-se, Coșbuc. Viitorul întemnițat în închisorile maghiare, dar și disputat în Dieta din Budapesta, a descins în București în anul 1882, a locuit în casa lui Slavici, fiind vecin cu Eminescu. Când era foarte frig, poetul îi băga canapeaua pe fereastră în camera lui mai încălzită, în zori mutând-o la loc. Noul chiriaș ajunsese „secretăraș” la „Timpul” și multe nopți a fost martorul scrierii unor poeme de către ilustrul botoșănean la lumina lămpii, dar și la începutul agoniei ultimilor șase ani (mai ales datorită muncii epuizante la „Timpul”). În cărțile și hârtiile aruncate de-a valma pe masă, iată ce a observat „secretărașul”: manual de limba sanscrită, de mitologie comparativă, Kant, astrologia, istoria Albaniei, tratate de chimie…

Profitând de plecarea lui Slavici cu Caragiale la Ploiești, Russu-Șirianu i-a aranjat drept surpriză lui Eminescu o escapadă la Cernica. A apelat la serviciile celui mai bogat muscal, Mitri, profitând de vizita acestuia la fetița lui, aflată acolo în convalescență. Muscalul, care a auzit „ mult dila conițele artiste, cari merg cu trăsura me, dispri conașu Ieminescu” și-a înhămat 4 cai negri, cei mai arătoși din Basarabia, la cel mai frumos atelaj, un landou franțuzesc cumpărat „dila unu, care gioca mult la cărți”. Sub privirile nedumerite și îmbufnate ale primei soții a lui Slavici (unguroaică), trăsura s-a îndreptat spre Cernica. Eminescu a vrut să-l cinstească pe muscal cu o sticlă de vin vechi, fiind refuzat: „Cum, domnule Mitri, să ai astfel de cai, așa trăsură, și să nu bei?!”

La Cernica au dat peste o livadă de cireși în floare. Poetul s-a desprins deodată de atelaj, ascultând de o hipnotică poruncă. Ramurile păreau a-l îmbrățișa, iar el le suporta, transpus, mângâierile. Se desprinsese de durerile cumplite de cap și de suferința rănilor ulcerațiilor de la picioare. Se topise în oceanul alb chiar și pământeana lui rugăminte către poetul E. Ocasianu: „Eu mă apropii cu pași repezi de nebunie, să aveți grijă de mine!”

Căpătaseră o materialitate diafană versurile picturale eminesciene: „Atât de fragedă te-asemenea cu floarea albă de cireș”..

Pe atunci avea vârsta Chiristică…