Eseu cu… de Cezar VASILESCU

Eseu cu…parada dascălilor

​Tânărul profesor de franceză Anton Holban, nepotul de soră al vestitului critic Eugen Lovinescu, a valorificat experiența sa pedagogică gălățeană (1928-1932) și bucureșteană (după aceea) în redarea atmosferei dintr-o cancelarie de învățământ secundar. Un altfel de „Tablouri dintr-o expoziție”, replică epică la cunoscutul opus simfonic, de o diversitate ca însăși viața, în care dăm și peste „demonul personal al ironiei” (ironie nuanțată de Călinescu drept „interesantă și spirituală”).
​Duri sau persuasivi, eleganți sau cu o îmbrăcăminte improvizată, orgolioși sau bifând doar materia predată, ei vor fi u model pentru elevi, în bine sau în rău. Deși autorul ne-a asigurat că „Parada dascălilor” este doar o ficțiune, fiecare intuiește că proiecția dascălului din carte urmează un anume destin real, într-o perioadă interbelică în care profesorul se rezuma doar la programă. Liceul târgului, „o clădire gălbuie cu două etaje”, te întâmpina cu ospitalierul „Bine ați venit!”, dar și cu avertismentul subdirectorului Boiu, rătăcit printre straturile de flori: „Nu uita să-ți ștergi bine picioarele!”
​Chenarul, pictat pe perete de profesorul de „desemn” Frunză, îți fixa un nivel de percepere: „Ușor conduci pe un netot/Dar mai ușor pe cel cuminte/ Pe-un semidoct, nici tu, Părinte,/ Nici zeii cerului nu pot!” Portretistica dascălilor se apropie mai degrabă de arta plastică decât de o sondare psihologică: I.C. Frunză („Frunza-n dungă”) făcea de toate, inclusiv orarul liceului, copia tablouri celebre, servea la bufet ceaiul cel mai scump, bea vinul cel mai bun, mierea cea mai curată, fiind singurul dascăl care voiaja.
​Profesorul Berechet apăra strașnic limba română și corecta prompt orice greșeală de exprimare, făcându-te, pur și simplu, ignorant. Elevii îi deturnau ora de ascultare, momindu-l cu unele chestiuni filologice. Rămânând fără note, el umplea rubricile goale ale catalogului cu cifre de trecere aleatorii.
​Hanibal Ionescu, considerat „un om ciudat”, printre altele protesta până la minister de era cumva omis din vreo comisie de bacalaureat, dar nimeni nu știa pe ce cheltuia cele câteva sute de lei câștigate. Se temea teribil de câini și utiliza tramvaiul, așteptându-l răbdător jumătate de oră în stație, pentru a parcurge doar câteva sute de metri.
​Părintele Bartolomeu, cu burta-i dolofană, ornată cu un lanț de aur, nu se complica deloc cu profunzimile filosofice ale vieții și morții, optând pentru fatalitatea unei sentințe: „N-o să schimbe d-ta lumea”. Savantă arta de a cerși o țigară: rugător („dă-mi o țigare, te rog”) ; ambițios („mi-am promis să te fac că-mi dai o țigare”); spiritual („nici măcar nu ești în stare să-mi dai o țigare”); cochet („ sunt convins să văd cum mi-ar sta cu țigara dumitale în gură”); lingușitor („am auzit că ai țigări extraordinare”); poetic („ce melancolic este să privești în urmă fumul de țigare”).
​Mare meșter în povestiri pornografice, macedonul Ion Dicea, de peste 50 de ani, își întrerupea tăcerea temeinică de la conferințele dascălilor doar dacă se comitea o nedreptate. Un poliglot, care adora dialectul macedonean, la o casă cu felinar roșu, unde l-au adus mai mult pe sus colegii, preferând să converseze cu dama de companie care aparținea etniei sale.
​Maniac al ilustratelor și cu convingerea că nu poți avea o părere despre un om până nu moare, profesorul Biju constatase că Franța, artistic, e în decădere, iar după veselul Alecsandri n-a mai venit nimeni în literatură. Nu-i plăcea „încâlcita” Hortensia Papadat Bengescu, nici porcăriile lui Ion Barbu, iar versuri ca ale lui Arghezi din „Flori de mucegai” ar fi emis câte o duzină pe oră.
​Nu sunt evitate de către Holban nici tușele groase: Hortopan („ursuz, singuratic, nespălat”); Michel Leonard Nicolaescu-Dâmbovitza (un fel de Gică-Contra, contestând (ce ieri admirase; lăudând azi, ce va desființa mâine); Lungeanu (notând cu 7 elevul care susținuse că Ion Creangă scrisese poezie: dacă ar fi spus că a scris frumos ca o poezie, ar fi fost și mai bine?!).
​„Parada dascălilor” mi-a adus în minte, ca o fulgerare, galeria profesorilor mei de la Liceul „Ghica Vodă” din Dorohoi: profesoara de română din clasa a VIII-a (numai atât!) fără un pic de lirism în ea, care-ți solicita imperativ „șitatul” („citatul”), bomboana de inițiator întru franceză ( cu studii la Sorbona), impozantul graseind Saca, somându-ne imperativ: „Silence, putorilor!”