Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu… Anton Holban, meloman

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cezar VASILESCU
Cenaclul DinOgor

Cezar VASILESCU

 

Eseu cu… Anton Holban, meloman

 

În general, li se atribuie doctorilor capacitatea de a evada din acel imperiu al suferinței, care include cabinetul medical și spitalul, înspre muzică simfonică, pictură, literatură. Dar orice om, mai ales că rareori meseria practicată se confundă cu un hobby, simte nevoia abandonării rutinei diurne în favoarea unei pasiuni estetice.

Până a-mi cădea în mână o excepțională carte de eseuri a Cristinei Vasiliu („Scriitori și lumea muzicii”, ed. Do-minoR, Iași, 2002), nu aveam habar că scriitorul, eseistul, dramaturgul Anton Holban, ar fi fost un meloman absolut (nu numai literatura-i psihologizantă, dar și faptul că era nepotul de la soră al vestitului critic Eugen Lovinescu i-ar fi fost de ajuns pentru o anume glorie; nu mai spun că în anul 1935, pentru romanul „Ioana” a primit premiul Societății Scriitorilor Români în sumă de 4000 lei). În nedrept de scurta-i viață, 35 de ani (1902-1937), Anton Holban s-a grăbit să se dedice unei proze scurte originale, unei căsnicii doar de doi ani (1931-1933), cu Maria Dumitrescu, prototipul eroinei din romanul „Ioana”, ținerii unui pseudojurnal, care îndeobște se redactează mai spre vârsta senectuții, portretizării dascălilor de liceu (severitatea excesivă năștea calitate), dar tutelar o s-a potrivit cunoscutul aforism „La musique avant toutes choses”.

Astfel își expunea crezul scriitorul: „Muzica reprezintă pasiunea mea cea mai profundă, o sursă de fericire inepuizabilă”. Această iubirea va atinge cote obsesive: la 14 ani, aflat în timpul Primului Război Mondial la Odesa, cu numai 5 ruble în buzunar renunță la ademenirea cofetăriei pentru sonetele lui Mozart; ca elev de liceu la „Matei Basarab” în București ascultă operele clasice de la Viena și Paris „vâna” biletele ieftine pentru a nu lipsi de la concertele săptămânale (astfel arată o duminică melomană pariziană: dimineața concertul de orgă de la catedrală, la orele 14 concertele Colonne, la 17 concertele Lamoureux, iar seara la Operă); la Ateneu e nelipsit; în 1936, la sala Dalles se află printre aceia care ascultă în premieră fragmente din „Oedip”-ul enescian, avându-l interpret principal pe Petru Ștefănescu-Goangă; ca orice „microbist” vânează în carnetul cu autografe semnăturile unor celebrități în materie: Enescu, Richard Strauss, Cortot, Jacques Thibaud; devine un mare discofil, iar schimburile de discuri au loc condiționat de nezgârierea lor; e un autor recunoscut de cronici muzicale; paginile lui literare sunt populate cu reflecții din lumea muzicii, unii critici asemuindu-le cu fascinante piese de „muzică de cameră”. Declara despre devoratoarea-i pasiune: „Sunt în stare să ascult muzică de dimineață până seara, toată viața. Renunț la orice pentru un bilet de concert”.

Iată un portret veridic înfățișat de criticul literar Șerban Cioculescu: „Holban a iubit muzica, poate ca pe un refugiu suprem și s-a scufundat în apele ei ca într-un leagăn de uitare și chin. […] Dar melomania sa cată a fi altceva decât pricepere: o dizolvare a ființei sale morale în sunet”. Profesorul de limbă franceză va muri la numai 35 de ani, în urma unei banale operații de apendicită, iar dacă în scrierile sale găsești „O moarte care nu dovedește nimic”, propria-i dispariție i-a lăsat perplecși pe contemporani, aceștia căutându-l din priviri, multă vreme, în primele rânduri din sala Ateneului. Ca o premoniție nefastă, Anton Holban va cere ca la mormântul său să i se pună un patefon, ale cărui sunete s-ar transforma în unduiri marine: „Bach ar forma valuri negre, puternice, în ritm egal și cu rezonanțe profunde, Beethoven freamătele și cataclismele, Mozart apa liniștită, care joacă ușurel glumț și în același timp melancolic la scânteierile soarelui, Waner vijeliile, Chopin plescăitul lopeții la razele de lună […]

Iar patefonul cu diafragma lui – capul cu gâtul lung – ar palpita, lebădă pe apele legănate”.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5