ESEURI
Autor, Cezar VASILESCU

Eseu cu… ghinioane
E un paradox pe care cu greu îl recunoaştem: râvnirea stării de normalitate ca un modus vivendi optim. Dar având microbul jocului în noi, cochetăm cu balansarea între noroc şi neşansă, deşi se ştie că terezia ghinionului se va înclina. Când norocul îi ocoleşte, unii şi-l forţează. Fie şi prin efracţie. Un hoţ din Detroit a avut proasta inspiraţie să-şi ia câinele cu el la un jaf. Obligat să dispară precipitat de la ,,locul faptei”, n-a ezitat să-l părăsească. A fost suficient ca poliţiştii să-i comande câinelui ,,acasă”, pentru ca suspectului să i se pună ,,brăţările” la încheieturi.
Un spărgător englez s-a deghizat punându-şi pe faţă mai multe perechi de ciorapi, astfel că în faţa ghişeului în locul revolverului a scos, ameninţător, tocul de la ochelari. Scenă amuzantă, prindere garantată.
Dar mai rar ghinion ca acela întâmplat celor 75 puşcăriaşi de la o închisoare mexicană: după 6 luni de săpat, după ,,patentul mineritului penitenciar”, mare le-a fost uluiala evadaţilor când au scăpat spre libertate chiar în curtea tribunalului. Judecătorii şi-au permis să le atragă atenţia că escortaţi legal ar fi ajuns în boxă doar în câteva minute.
Dar aţi mai auzit ca titlul unei piese de teatru să aducă, automat, ghinion? Aşa s-a întâmplat cu ,,Comedia lui Glamis”, ,,Afacerea scoţiană” sau, pur şi simplu, ,,Piesă de teatru”, toate rebatezări ale creaţiei marelui Will, ,,Macbeth”. Se spera ca schimbându-i-se titlul, teribilele ghinioane ce o însoţesc să dispară. Să fie de vină textul plin de fantome şi vrăjitorii? S-a ajuns până acolo încât dacă un actor rosteşte Macbeth să fie obligat să plece din scenă şi apoi să revină numai după ce a bătut la uşă.
Însuşi debutul a stat sub semnul nenorocului. Prima reprezentaţie s-a dat în faţa regelui Iacob I, descendentul a două personaje, Duncan şi Banquo, omorâţi în piesă. Blestemul a lovit crunt în acea zi de 7.08.1606, tânărul Hal Beridge, care juca în travesti pe lady Macbeth, căzând pe scenă şi nemaiputând fi salvat în faţa asistenţei uluite. Shakespeare îl va înlocui pentru a duce piesa la bun sfârşit.
Un secol după aceea, „Macbeth” se va juca iar. Când în 1703 a avut loc premiera piesei la Londra, o violentă furtună s-a abătut asupra capitalei Angliei. Regina Ana va ordona o săptămână de rugăciuni, timp în care toate teatrele au fost închise.
Dar malefismul piesei îşi va face în continuare de cap. Interpretarea rolului Macbeth de actorul britanic Macready în 1849 la New York a declanşat revolta din Astor Place a publicului american, care îl dorea în rolul titular pe localnicul Edwin Forest. Îndrăgostit de spectacolul „Macbeth” era şi Abraham Lincoln. În 9.04.1965 (9+4!), el va citi unui prieten, aflat la bordul vasului „River Queen”, pe fluviul Potomac, fragmente din piesă. Peste 5 zile preşedintele american va fi asasinat. În anii 20 ai secolului XX, interpretarea lui Lionel Barrymore va fi atât de criticată încât actorul nu va mai evolua niciodată pe Broadway. La montarea aceleiaşi piese în 1928, la Royal Court Theatre din Londra, un decor se va prăbuşi, lovind în cădere actori şi declanşând la balcon un incendiu.
În 1930, cariera tânărului actor de 30 de ani, Lawrence Olivier a stat pe punctul de a se sfârşi, deoarece la repetiţii un camion a spart zidul, oprindu-se pe scena la câţiva centimetri de el.
Dar piesa n-a mai figurat în repertoriu de-abia când regizorul şi o actriţă din distribuţie au avut un accident de automobil, iar proprietarul teatrului un atac de cord. La un spectacol în aer liber, în insulele Bermude, cu Charlton Heston în rolul principal, soldaţii asediatori i-au dat foc la propriu. Numai prezenţa de spirit a pompierilor i-a salvat viaţa.
Pus în gardă, pe scena teatrului „Old Vic”, O Toole se va feri să pronunţe titlul piesei. Zadarnic. În timpul stagiunii va suferi accidente, iar critica îl va ataca violent. Resemnat, Peter îşi va îneca amarul într-un pahar de whisky, Chivas Regal… iar noi ne vom delecta la un pahar de vorbă cu o votcă tărişoară… a la Voronskaya.

Eseu cu… zâmbind la un poker
Ca jucător de şah (o idee peste media din parcuri) şi de partide de remi (cândva cronofage de
week-end), întotdeauna i-am admirat pe pokerişti, mai ales că înainte de 1989, prin toate târgurile ţării, li se întreţinea o imagine aproape ocultă în cadrul Olimpiadei Oamenilor Obişnuiţi. Full de „Q”, cu nopţi pierdute-n coadă. Doar urmărindu-i pe combatanţii cărţilor filate, în postură de chibiţ, mi-am dat seamă că odată pătruns de adevărurile pokerului, vei fi acoperit definitiv. Şi cum mai mereu unul dintre jucători ţine să explice anumite nuanţe la regulile cunoscute, musai că trebuie să fie şi foarte complex. Un redactor la „Quinta royală” detalia: „Pokerul este psihologie, strategie, voinţă, tărie de caracter, inteligenţă nativă dar, mai ales, acesta stă în capacitatea de a-ţi controla senzaţiile, emoţiile şi trăirile în momentul în care o singură secundă poate însemna fericirea”.
Mulţumindu-mă doar cu o zecime de senzaţie (un simulacru de fericire), redau câteva anecdote „tematice” inserate, declarând provocator: Servit! Şi le „decontez” celor care sub presiunea combinaţiilor norocoase şi a aşteptării pline de speranţe simt nevoia unui râs consolator. Ca să vedeţi interconectabilitatea dintre jocuri: doi nebuni jucau poker. Unul zice: „Şah”. Celălalt replică: „Taci mă din gură, că nu eşti la ping-pong?!”. Cu ochii cârpiţi de somn, un pokerist se destăinuie amicului: „Bătrâne, aseară, am pierdut la greu şi am probleme cu soţia, fiindcă am ceva rate la maşină, administratorul blocului mă somează cu întreţinerea. Te rog împrumută-mă cu 1.000 lei!” „Suma e măricică, dar nu te lasă neajutorat prietenul tău. Cu o condiţie: nu te mai duci la poker”. „Nu-ţi face griji, pentru poker deja am banii mei puşi deoparte?!”.
Din scenariile jocului nu lipsesc nici fabulaţiile. Un chibiţ se plimba pe lângă o masă de joc, unde trei bărbaţi şi un câine puseră de un poker. Maniera de joc a dulăului era impresionantă. „E un câine foarte deştept” se comenta, admirativ. „Pe naiba, nici pomeneală. De fiecare dată când are carte bună dă din coadă?!”. O regulă esenţială: feţele împietrite de concentrare nu trebuie să trădeze comoara sau cacialmaua din mână.
Dar pasiunea nu cunoaşte limite: un chirurg se relaxa la sfârşitul unei zile epuizante de spital, uitându-se la televizor. Deodată sună telefonul. Doctorul ridică receptorul şi auzi vocea unui coleg, la celălalt capăt al firului: ,,Bătrâne, ne trebuie un al patrulea pentru un pokeraş”. „Of, Doamne, speram şi eu să mă odihnesc puţin. Oricum, sosesc cu primul taxi!”. „E ceva grav?”, îl întrebă vădit îngrijorată, soţia. „Mai întrebi? E o chestiune de viaţă şi de moarte. Deja mai sunt încă trei doctori la faţa locului!”. Cum să nu dai curs unei urgenţe? În plin bulevard, un bărbat e interpelat de un cerşetor. Îl refuză, după ce primise răspunsuri negative, sub prestare de jurământ şi afurisenie, la întrebările sale, care îl suspectau că acesta va cheltui astfel banii obţinuţi cu băutura, ţigările, femeile sau la casele de pariuri: „Sigur nu?”, „Nici vorbă, domnule”, îl asigură cerşetorul. În cazul acesta vreau să vii la mine acasă, ca să-i arăt nevestei ce se întâmplă atunci când un om nu bea, nu fumează, nu aleargă după fuste şi nu pariază”.
Printre atâtea subiecte fundamentale, grave, serioase, un intermezzo de umor e ca şi cum ai trage pe lângă cei trei valeţi şi pe ultimul. De treflă…

Eseu cu… o ţigară
„Ca fumul de ţigară” e versul unei nostalgice romanţe, voind să sublinieze cât de trecător este totul. Poate de aceea cea mai comună dorinţă a omului e să lase ceva în urma sa. Un destin mai palpitant decât cele reflectate în celebrele sale cărţi (Codin, Neranţula, Chira Chiralina). Un hoinar între Orientul Apropiat şi Nisa, Moscova şi Amsterdam, Brăila şi Tazlău, având un cult al prieteniei aproape de religiozitate. Acest Român Rubant pe drumurile Destinului a cunoscut viaţa în cele mai tenebroase excese ale sale. Cum avea să-l caracterizez unul din amicii statornici, olandezul Adrianus-Michiel de Jong, traducătorul unei părţi a operei sale: „Un vagabond pe pământ. Un vagabond al spiritului. Un vizionar mai curând decât un artist în sensul convenţional al cuvântului, un revoltat mai mult decât un revoluţionar… Un meteor mai mult decât o stea.”
Iniţial admirator al stângii, în vizita sa în URSS în anul 1929 se va convinge şi va denunţa cu un curaj nebun „dictatura proletariatului”, în ciuda curentului de simpatie de care se bucurau bolşevicii în Europa vestică de atunci. Tulburătoare, până la metaforă, istratiana „Spovedania pentru învinşi”. De-abia peste 7 ani, Andre Gide i-a confirmat lui Istrati spovedania incredibilă. Întâlnirile hoinarului român în 1910-1911 cu un Troţki arogant şi în 1927-1929 cu un Gorki, „cumpărat de privilegii şi onoruri”, au pus „un deget glacial pe inima sa”. Va descrie astfel această nemeritată cădere în dizgraţie prietenului olandez: „Puţini oameni sunt în ziua de astăzi atât de amarnic insultaţi cum am fost eu în Grecia, în România şi în momentul de faţă în Franţa (…). Nu mai am chef de nimic. Scrisul îmi repugnă. Cât despre prietenie, mi-a dat lovitura de graţie Romain Rolland, cu care am rupt legăturile”.
De Jong îl va încuraja, dar vai, el era la Marea Nordului, iar „Panagaki” la gurile Dunării. Între timp, sănătatea dunăreanului se degradează. De Jong avea să-l viziteze în 1932: ,,Bunul nostru oraş Brăila, în România, locul unde m-am simţit cel mai mult acasă. Mă gândesc cu nostalgie la centru, la „Cafe de Paris”, la serile pline de veselie petrecute cu amicii noştri din Brăila”. Vizita de răspuns în iulie 1933 va smulge exclamaţii optimiste „hoinarului”. „Viaţa e frumoasă în ciuda veşnicei mele tuberculoze, care o să mă lase să-mi îngrop toţi medicii”. Şi de ce i-ar lega pe cei doi prieteni ţigara? La 16.02.1935, în una dintre ultimele epistole , brăileanul îi va mărturisi: ,,Ard de dorinţa de a vedea primul mugur din 1935, an pe care nu credeam să-l mai apuc… Ah, cât aş vrea să fumez împreună cu tine, pe o bancă de la ţărmul mării, la Menton, una din ţigările acelea de foi de 16 centime, sau chiar 10, pe care le găseam în nenumăratele tale cutii.” În noaptea de 16.04.1935 zbuciumul terestru al acestui mare prozator şi spirit se va sfârşi.
Dar agitaţia continentului nici gând să se oprească. Armatele germane au pătruns şi în Olanda. De Jong va fi mereu cenzurat şi supravegheat. În seara zilei de 18.10.1943, doi agenţi ai SS-ului olandez vor suna la uşa sa, sub pretextul verificării camuflajului. Au stat de vorbă, au fumat o ţigară, iar la plecare s-au răsucit brusc pe călcâie şi l-au împuşcat. Iată soarta a doi buni prieteni, care au îndrăznit să înfrunte cu scrisul lor două imperii malefice: Panait, pe cel din Răsărit, De Jong pe cel din Apus. Fără teamă, doar din conştiinţa apartenenţei lor la râvnita categorie a omului liber.
Intuindu-şi apropiatul sfârşit, Panait i-a dresat lui De Jong o originală invitaţie în iunie 1933: ,,Dacă nu ne vom mai întâlni pe lumea asta, amânăm viitoarea noastră partidă de poker pe malurile Styxului”.
Ni-i putem imagina filând cărţile şi trăgând vârtos din ţigară, ştiind că omenirea a scăpat de cele două mari cacialmale ale secolului XX…