Ion Moraru s-a născut la 13 august 1952, în satul Bogata, comuna Dofteana, județul Bacău și a murit la 10 ianuarie 2023, la Târgu Ocna, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost căsătorit și a avut o fiică. A fost profesor la liceul ieșean „Garabet Ibrăileanu” și redactor la studiourile teritoriale de radio și de televiziune din Iași, la cel din urmă având și funcțiile de șef de secție și redactor-șef adjunct. Ulterior, s-a transferat la Televiziunea Română din București, unde a fost realizator de emisiuni până la pensionare, în anul 2017, și vicepreședinte al filialei TVR a Sindicatului Român al Jurnaliștilor „MediaSind” și al Federației „Cultură și Mass-Media” („FAIR-MediaSind”). În anul 1973, a întemeiat, la Iași, împreună cu Virgil Ioniță (chitară și voce) și Radu Țaga (oboi), formația Folk Grup ’73, devenită, în același an, Flacăra Folk ’73 (în care ultimul dintre ei a fost înlocuit cu Cezar Ionescu), iar apoi a fondat grupul folk Icar. Au fost printre primii membri ai Cenaclului „Flacăra”, unde au debutat la cea de-a șasea ședință a acestuia, la 19 octombrie 1973, la Craiova, precum și ai cenaclului ieșean „Moldavia” (din 1974). Au susținut sute de spectacole în zeci de turnee, iar piesele lor au dominat topurile revistelor „Cronica” din Iași și „Flacăra”. Au editat discul single „Muzică folk” (1974), cel dintâi al unei formații românești de muzică folk și figurează pe compilațiile „Muzică folk” – casetă audio (1976) și „Timpul chitarelor” – digital video disc (2009). Au fost distinși cu Premiul special al juriului la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București, ediția I (1973).

Ion Moraru a fost un apreciat interpret vocal și instrumentist (chitară), compozitor și textier de muzică folk. Despre cariera sa muzicală, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 13 februarie 2020, de la domiciliul său din Târgu Ocna.

– Te salut, Ion Moraru!
– Și eu te salut!

– Ce te-a determinat să te apuci de muzică?
– Povestea e mai veche; eu și Gil Ioniță, fiind oneșteni amândoi, am început să cântăm împreună de la sfârșitul liceului și, apoi, ajunși studenți la Iași, am continuat de unde rămăsesem. Oneștiul era un oraș special, cu o efervescență deosebită; era acolo și Marcela Saftiuc, cu care am evoluat din primii ani de liceu, iar tatăl ei a fost cel care ne-a învățat să cântăm la chitară.

– Voi ați fost prezenți chiar de la primele apariții ale Cenaclului „Flacăra”; îți mai amintești ziua debutului?
– Da, am fost chiar la una dintre cele dintâi ședințe; pe atunci, acestea aveau o desfășurare clasică, de cenaclu de lucru, și aveau loc într-o sală de vreo sută de locuri a Casei de Cultură a sectorului 1 din București, unde ne-a adus Aurel Gherghel, un mare animator al folkului și rockului românesc. I-am făcut o impresie foarte bună lui Adrian Păunescu, iar George Stanca, un alt mare prieten, ne-a propus să ne schimbăm numele din Folk Grup ’73 în Flacăra Folk ’73 și așa am fost rebotezați. Am mai rămas câteva zile în București, pentru că în următorul sfârșit de săptămână urma să mergem la primul spectacol din afara Capitalei al cenaclului, la Craiova, unde am și debutat.

– Încă de la început, ați avut un succes extraordinar; pe ce s-a bazat?
– Eram, într-adevăr, foarte îndrăgiți pentru sinceritatea mesajului nostru, care era apreciat și bine perceput de către public.

– A fost neapărat nevoie de muzica folk? De ce crezi că a apărut?
– Sigur că da! Era un mod de refulare atât pentru noi, cât și pentru cei care veneau să ne asculte, fiindcă sălile erau arhipline la spectacolele pe care le dădeam atunci. Aveam cu toții foarte puține libertăți, iar aici era un loc unde evadam în muzică. Cu toate că a fost și blamat, și criticat, pe lângă faptul că a descoperit o sumedenie de talente, Adrian Păunescu a oferit tinerilor, cel puțin parțial, supapa unei libertăți prin cântec.

– De-a lungul anilor, acest gen muzical a suferit modificări; mai putem numi folk ceea ce se cântă acum?
– N-aș vrea să supăr pe nimeni… Folkul a fost o întâlnire fericită între muzică și poezie, iar unii protagoniști au susținut cu foarte multă sinceritate acest crez, în timp ce alții, ca să mă exprim elegant, au făcut-o sau o fac mai puțin. Astăzi, se cântă electrificat, mai mult un fel de pop, dar nici asta n-ar fi rău dacă s-ar pune un mai mare accent pe text, pe mesajul cuvântului.

– Cum întrevezi viitorul folkului?
– Eu cred că are perspective, pentru că, atât timp cât publicul vine la spectacolele de acest gen și cumpără astfel de discuri, înseamnă că mai există oameni sensibili, care vibrează la muzica și poezia de calitate. Mai mult, cu toții suferim de un sentiment de înstrăinare din ce în ce mai profund în societatea în care trăim și avem nevoie de un refugiu într-o muzică a sufletului.

– Știu că te-ai reapucat de cântat în spectacole; pe când un disc propriu?
– Am deja material muzical pentru două albume; trebuie doar să mă hotărăsc și probabil că în acest an mă voi apuca de înregistrări. În general, am fost foarte pretențios cu mine însumi și n-am vrut să mă repet; de aceea, în decursul carierei mele nu am compus foarte multe piese, dar cele pe care le-am făcut au identitate și vreau să continuu pe acest drum.

– Scrii cu ușurință cântecele?
– Eu cred în minunea asta care se numește inspirație și care nu e doar o poveste; există idei care uneori vin de la sine și așa se face că piesele mele de succes au fost compuse cam într-o jumătate de oră fiecare. Cântecele „chinuite” nu au trecere și se cunoaște imediat că nu sunt rodul inspirației.

– Îți mulțumesc pentru acest dialog și te invit încă de pe acum să reluăm discuția la lansarea discului.
– Și eu îți mulțumesc; așa vom face.

Florin Bălănescu