Ion Moraru s-a născut la 13 august 1952, în satul Bogata, comuna Dofteana, județul Bacău și a murit la 10 ianuarie 2023, la Târgu Ocna, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost căsătorit și a avut o fiică. A fost profesor la liceul ieșean „Garabet Ibrăileanu” și redactor la studiourile teritoriale de radio și de televiziune din Iași, la cel din urmă având și funcțiile de șef de secție și redactor-șef adjunct. Ulterior, s-a transferat la Televiziunea Română din București, unde a fost realizator de emisiuni până la pensionare, în anul 2017, și vicepreședinte al filialei TVR a Sindicatului Român al Jurnaliștilor „MediaSind” și al Federației „Cultură și Mass-Media” („FAIR-MediaSind”). În anul 1973, a întemeiat, la Iași, împreună cu Virgil Ioniță (chitară și voce) și Radu Țaga (oboi), formația Folk Grup ’73, devenită, în același an, Flacăra Folk ’73 (în care ultimul dintre ei a fost înlocuit cu Cezar Ionescu), iar apoi a fondat grupul folk Icar. Au fost printre primii membri ai Cenaclului „Flacăra”, unde au debutat la cea de-a șasea ședință a acestuia, la 19 octombrie 1973, la Craiova, precum și ai cenaclului ieșean „Moldavia” (din 1974). Au susținut sute de spectacole în zeci de turnee, iar piesele lor au dominat topurile revistelor „Cronica” din Iași și „Flacăra”. Au editat discul single „Muzică folk” (1974), cel dintâi al unei formații românești de muzică folk și figurează pe compilațiile „Muzică folk” – casetă audio (1976) și „Timpul chitarelor” – digital video disc (2009). Au fost distinși cu Premiul special al juriului la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București, ediția I (1973).

Ion Moraru a fost un apreciat interpret vocal și instrumentist (chitară), compozitor și textier de muzică folk. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 18 octombrie 2005, de la domiciliul său din Iași.

– Te salut, Ion Moraru!
– Te salut și eu!

– Împreună cu grupul ieșean Flacăra Folk ’73, ai făcut parte, încă de la începuturi, din Cenaclul „Flacăra”; când ai debutat?
– S-a întâmplat în toamna anului 1973, imediat după lansarea cenaclului [la 17 septembrie 1973], când am fost invitați (la vremea aceea, din grup făceam parte eu, Gil Ioniță și Cezar Laurențiu Ionescu) la București de către unul dintre animatorii muzicii tinere – cum i se spunea folkului pe atunci –, Aurel Gherghel, pentru a înregistra un disc la Electrecord. Într-una din zilele săptămânii în care am stat acolo, ne-a propus să mergem la o „manifestare culturală interesantă”, după cum s-a exprimat el, și ne-am dus la un cenaclu pe care îl conducea Adrian Păunescu la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa [astăzi, Casa de Cultură a Studenților] din sectorul 1 al Capitalei. Era un cenaclu de lucru, unde se citea poezie, erau prezentate lucrări de artă plastică și se și cânta. Noi am fost într-o seară în sala aceea mică, de vreo 150 de locuri, în care am avut un mare succes. Imediat după aceea, am mers la primul spectacol în afara Bucureștiului, la Craiova, unde a participat un public larg și entuziast.

– Deși erați un grup bine constituit, cenaclul a influențat în vreun fel traiectoria formației?
– Desigur. Când am plecat la București, ne numeam Folk Grup ’73, iar, la propunerea lui George Stanca, redactorul rubricii muzicale de la revista Flacăra și un important animator al folkului, am fost botezați Flacăra Folk ’73; cu acest nume, sigur că succesul pe care l-am avut a crescut în mod simțitor.

– Ce-i lipsea publicului de atunci și ce crezi că a găsit la cenaclu?
– Oamenii evadau din cotidian și se simțeau extraordinar la aceste spectacole; deși ele durau, uneori, și până la ora 8,00 dimineața, voiau să nu se mai termine niciodată.

– Care sunt amintirile esențiale ale acestor participări?
– Cenaclul Flacăra a fost un fenomen, așa cum l-au definit cei care i-au studiat istoria, pentru că era un punct de atracție fantastic pentru public – în special, cel tânăr. Pe atunci, oferta radioului și, mai ales, a televiziunii era extrem de redusă, iar oamenii aveau nevoie să se regăsească într-o astfel de muzică și, în general, într-o astfel de artă, pe care cenaclul le oferea din plin. De aceea, era mai mult decât o mare bucurie să participi la reprezentațiile acestuia – atât ca artist, cât și ca spectator. Erau întâlniri fantastice.

– Ce nu ți-a plăcut acolo?
– E dificil de spus; privind în urmă, după mai bine de 30 de ani, au rămas în memorie doar lucrurile frumoase, pentru că ele au constituit dominanta.

– Cum ai concretiza, într-o frază, experiența ta la cenaclu?
– Muzică bună, versuri de calitate și mulți prieteni, dintre care, din păcate, unii au plecat să cânte printre stele.

– Îți mulțumesc și pe curând!
– Și eu îți mulțumesc și la revedere!

Florin Bălănescu