Primit pentru publicare: 16 febr.2016
Autor: D.M. GAFTONEANU
Editor: Olivian IVANICIUC
Publicat: 16 febr.2016

EU  SUNT  POETUL  ACESTUI  NEAM…

„Noros ori clar ca o amiază, /
Eu sunt poetu-acestui neam /
Şi-atunci când lira îmi vibrează, /
Şi-atunci când cântece nu am…”/

Binecunoscutul catren fără titlu al poetului GRIGORE VIERU prin care își conturează crezul personal ca voce distinctă a cetății pe urmele marilor înaintași Eminescu, Coşbuc, Goga i-a inspirat pe inimoșii organizatori ai Festivalului Internațional Grigore Vieru, ediția I, 2016 în alegerea unui citat din opera sa cât se poate de reprezentativ pentru evenimentul desfășurat în localitatea de naștere a acestuia, duminică, 14 februarie.

Comemorarea a 7 ani de la trecerea Poetului Grigore Vieru către Panteonul din lumea umbrelor rezervat marilor oameni de cultură ai neamului mi-a adus o experiență de viață cu totul deosebită datorită onorantei invitații a secretarului primăriei din Dumbrăveni, Suceava,  d-l Mihai Chiriac ca, alături de familia Domniei Sale (soția și fiica Andreea), d-l Paul Vatamanu și d-l prof. Ovidiu Spiridon împreună cu soția dânsului, să ajung pentru prima dată în satul copilăriei bardului basarabean. Pe drumul copleșit de cețurile ca niște perdele groase ale dimineții de februarie, înaintând către Casa-muzeu ,,Grigore Vieru”- obiectiv inaugurat la 31 august anul trecut- aveam să ne intersectăm pe traseu cu un grup consistent de cadre didactice de la Liceul cu Program Sportiv Botoșani, grup din care l-am remarcat pe prof. Ioan Huncă, iar odată ajunși la destinație aveam să ne întâlnim cu prof. Vasile Adăscăliței de la Dorohoi și cu echipa TV de cameramani de la Botoșani a longevivului jurnalist Ioan Rotundu.

Într-un ținut încremenit parcă în timp, limitrofă Prutului, comuna Pererîta, raionul Briceni- pe locul fostului județ Hotin- așezare cu aproape 2.000 locuitori conform ultimului recensământ național, ne-a primit cu brațele deschise prin persoana binevoitorului primar Anatolii Ceban, prin slujitorii școlii, ai Casei de Cultură, prin reprezentanții raionali, ai Ministerului Culturii de la Chișinău și cu un grup consistent de iubitori ai cuvântului românesc scris și vorbit, localnici sau sosiți din patria mamă.
Dintre oratorii care au omagiat din foișorul casei părintești personalitatea marelui dispărut mi-au atras, în mod deosebit atenția Mihai Chiriac care, sub semnul dictonului atribuit lui Napoleon, ,,Istoria o scriu învingătorii” a prezentat volumul „Grigore Vieru, acum şi în veacuri”, o culegere de texte cu valoare filologică, istorică, documentară din diferiți autori, carte coordonată de către dumnealui și mai apoi discursul bine dres cu sare și piper al scriitorului octogenar Vladimir Beșleagă: ,,Cuvântul este mai puternic, mai durabil de-a lungul mileniilor decât orice material de construcție, spuneți-mi unde este cetatea Troiei de altădată, pe când, iată, avem Iliada și Odiseea prin scris chiar și după mii de ani.”

Urmărind un material sintetic de prezentare a vieții lui Grigore Vieru întocmit și publicat de către distinsa d-nă Lili Bobu rețin un citat din acad. Nicolae Dabija: ,,Un neam care zămisleşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate până la urmă să nu învingă.”  Memorabile, cutremurătoare, cuvintele poetului ne vorbesc de dincolo de mormânt… ,,Două sunt partidele care au fuzionat în unul singur în inima mea: Limba Română și Muzica, pe care nu le voi părăsi nicicând… Nu aștept să vină timpul meu, ci Țara mea… Rostul poeziei mele este să-i facă omului clipa mai ușoară și mai frumoasă… Vă las dorul meu durut  și nădejdea de la Prut…” Reamintindu-mi epitaful pe care și l-a ales Vieru: ,,Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, unul care te duce cu gândul la lumea de vis a pajiștilor înflorite de primăvară din paginile încărcate de adâncă sensibilitate ale cărților marelui poet și privindu-i bustul i-am recitat în șoaptă dintr-o poezioară scrisă mai demult:

– Clipe, zile, luni, maestre, curg de-a valma an de an,
Efemere în cascada verbului etern «a fi»-
Pe la case mari, se știe…«être», «быть», mai des, «to be»-
Nu glumește și nu iartă servul Timpului Titan!

Din discuțiile sumare cu numeroșii săteni, unii destul de dezghețați și bine informați despre realitățile timpului, oameni cărora cu mare greutate le rețin numele cu rădăcini get-beget românești- Ceban (inițial, Ciobanu), Blajin, Ciutac, Ciubatîi, Jitari, Chifa, Cebotari, Migalcean, cele mai multe dintre ele stâlcite zdravăn cel mai probabil de către conștiincioșii funcționari ai fostei administrații sovietice din motive ușor de bănuit, după ce facem cunoștință și li se dezleagă limba, transpare nemulțumirea și profunda îngrijorare pentru ziua de mâine:
,,Și la noi, ca și la dumneavoastră, ce au făcut bicisnicii de la putere cu Țara Noastră? Pensii cu dedicație, drepturi speciale, înțelegeri pe sub masă, corupție, lipsă de demnitate, locuri de muncă nu sunt, copiii ne pleacă pe aiurea, bătrânii ni se sting unul câte unul fără să mai înțeleagă ceva din ce li se întâmplă, nimeni nu ne ia apărarea, nu puțini suntem ca vai de noi și trăim prin mila Celui de Sus, asta e soarta pe care o merităm după o viață de muncă? Cine mai vorbește de România Mare? Și ne mai mirăm că aici la noi mulți îl văd pe Putin ca pe un mare patriot care își apără neamul sau că noi nici nu mai știm unde să ne îndreptăm privirea? Unde e miliardul de dolari de urma căruia nimeni nu a mai dat, asta o știu numai lipitorile și caracatițele cu pretenții de clasă politică, domnule, din păcate nu mai avem bărbați de stat adevărați!”

Controversele post-mortem privind locul înhumării poetului și a mamei acestuia, Eudochia (tanti Dochița, cum îi spuneau vecinii), disputa mocnită dintre Chișinău și autoritățile locale, intrigile țesute ne-au marcat și întristat profund. Mi-am adus aminte vrând-nevrând că, printr-un joc de neînțeles al destinului, nu demult, mama mea, omul care mi-a dat viață și mi-a făcut cel mai mult bine s-a stins în aceeași zi cu omul care mi-a făcut cel mai mult rău, unul căruia nici măcar nu-i voi mai pomeni numele, un publicist cu totul lipsit de etică și cu speculații răuvoitoare și invenții diabolice (a lăsat în urmă multă mizerie morală, era portavocea altora care îl foloseau pe post de om bun la toate, el scria ceea ce alții vorbeau pe la colțuri, vorba unui jurnalist cu experiență). Inițial l-am apreciat sincer pentru o anume combativitate în articole, dar din partea lui am avut parte numai de lucruri reprobabile pe care le-a răspândit cu evidentă rea intenție.
Părerea mea (subiectivă) este că ambii ne-am înșelat din start unul asupra altuia în cel mai pur sens al cuvântului; desigur, mai multă atenție chiar nu mai merită să-i acord și, creștinește vorbind, cum totul e la timpul trecut, după bunul obicei al pământului, sunt dator să iert și să uit, ceea ce de bună seamă că o să și fac. Privind minunații copii în superbe costumații de flori, fluturași, greierași, buburuze și albinuțe pe scena Casei de cultură îmi vin în minte versurile lui Grigore Vieru din ,,Ascultați, măi copii”:

Lucruri ciudate astăzi/
Se-ntâmplă în lume şi-n sori./
Tună iarna şi plouă, ninge vara pe flori./
Lucruri ciudate de tot/
Se-ntâmplă pe glob!/…

Din această poezie, parafrazându-i subliminal mesajul cu trimitere la poetul Grigore Vieru, printr-un joc spontan de idei am scris în ,,Per aspera ad astra”:
,,…Cu greu, greu de tot, ne mai ține pământul în spate,
chiar suntem prea mulți, mă întreb intrigat,
sau doar mult prea mulți cu prea mult
și mulți, mult prea mulți cu nimic,
iar noi nu mai știm ce înseamnă
să cauți Curat-Adevărul din vitam impendere vero,
să lași neschimbat echilibrul naturii,
arpegiu mimetic, dureri de noi faceri auzi peste tot
iar scurte momente de tihnă crestează războaie de-a valma,
destul, eu vă spun doar atât,
ce vremuri ciudate trăim,
căci lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob,
sensibil, profund, talentat, declama
cu suflet deschis pe o tavă din aur curat,
retoric Poetul-Orfeu…”

Cu gândul curat că personalitatea de excepție a lui GRIGORE VIERU merită evocată și omagiată nu numai la zilele festive și că este necesară o brumă de concordie între cei implicați asupra locului în care este înmormântat, lucru care, indirect, îi afectează imaginea postumă ca mare om de cultură, reiau uvertura de final din ,,Caragiale. La un secol de tăcere…”

…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii,
Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii…
Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană.
Invitaţi… din lumea bună! Premii date… pe sprânceană!
Ne tot învârtim…în „cercuri” şi mimăm literatura.
Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura!
După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii.
Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!

La întoarcerea efervescentului nostru grup prin modernul punct de vamă Lipcani-Rădăuți Prut, deasupra ținutului însorit al Moldovei de peste apa Prutului trona un nor mare alb cu ramificații aidoma unui vultur imens ce își întinde larg aripile într-un zbor lin parcă fără de sfârșit și despre care nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine dacă este întruchiparea simbolică a impunătorului vultur bicefal rusesc sau dimpotrivă,  cea a vulturului carpatin românesc cu parcurs european. Desprinderea Basarabiei de fantasmele trecutului rămâne același deziderat cu un orizont de împlinire cât se poate de neclar. Deocamdată.
(D.M. Gaftoneanu, Botoșani, 15 februarie 2016)