Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

,,Eugenia”, roman inspirit din jurnalul lui Mihail Sebastian, român, scris de Lionel Durov, scriitor francez, bine ori rău documentat  şi scris?

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


,,Eugenia”, roman inspirit din jurnalul lui Mihail Sebastian, român, scris de Lionel Durov, scriitor francez, bine ori rău documentat  şi scris?

Primit pentru publicare: 24 Iun. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași
Publicat: 25 Iun. 2020

©Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

,,Eugenia”, roman inspirit din jurnalul lui Mihail Sebastian, român, scris de Lionel Durov, scriitor francez, bine ori rău documentat  şi scris?

             Romanul „Eugenia”, Editura „Humanitas”, 2019, traducere din limba franceză de Simona Modreanu, care se bazează pe jurnalul lui Mihail Sebastian, deşi premiat în Franţa, a fost  aproape lipsit de ecouri  în România. A părut să fie aşteptat cu entuziasm, dar, odată cu apariţia lui în 2019, ne-am dat seama că nu ne reprezintă, că este prost scris, că nu respectă datele istorice şi nici traducerea  nu este ireproşabilă, scria Ana-Daniela Paraschivescu într-o cronică a sa publicată în Ateneu, Bacău, mai 2020.

          …Deşi, într-adevăr, romanul lui Lionel Duroy, nu atinge perfecţiunea şi este o scriere inegală, are farmec şi construieşte o Românie verosimilă într-o perioadă despre care de-abia acum se scrie în cărţile de istorie, acum când sunt din ce în ce mai puţin citite, spune imediat recenzenta de la care ne aşteptam să-şi motiveze primele afirmaţii însoţite de o serie de întrebări cărora nici lor nu li se răspunde.

          După ce insistă asupra a ce crede că este Eugenia – „o  activă, care, călătoreşte şi încearcă să găsească motivaţii, să-şi explice ca să poată urma propriul drum”,  Ana-Daniela Paraschivescu, fără a fi contrariată continuă asupra a ce crede ea că este bine. „Orice s-ar spune în România, o astfel de carte trebuie apreciată pentru ceea ce este – un roman istoric despre oameni şi locuri, cu întâmplări care ne aparţin”…”Consider, scrie analista, ştergând cu buretele ce afirmase, că documentarea şi scrierea nu ne reprezintă, că pentru  „Eugenia” Lionel Duroy s-a informat, a citit numeroase documente, a vorbit cu mulţi români, a cerut păreri şi a gândit un personaj sensibil şi puternic, care poate privi cu seninătate în ochii oricărui  critic român. Dacă Lionel Duroy afirmă într-un interviu că nu a vrut să condamne pe nimeni, noi de ce îl condamnăm?

          Romanul lui Lionel Duroy publicat anul trecut în Franța și tradus repede la  Humanitas, este inspirat din viața lui Mihail Sebastian, este scris la persoana întâi din perspectiva unei iubite ficționale a acestuia, Eugenia, care își pune pe hârtie amintirile în 1945, imediat după moartea scriitorului într-un accident de maşină, întâmplător, sovietică.  Cu toate că volumul este construit în jurul lui Sebastian, din al cărui jurnal sunt reproduse lungi citate, el este mai mult un personaj de fundal, căruia i se alocă replici din propriile romane,  replici inventate de autorul francez, iar  efectul nu-i  cel care ar fi trebuit. Nici Eugenia, deși, ca narator, are 400 de pagini la dispoziție (minus citatele din Sebastian, din Curzio Malaparte ș.a.), nu-i un personaj convingător, a spus critica de întâmpinare.  În primul rând pentru că evoluția ei nu-i deloc credibilă. Romanul începe în 1935, când Eugenia – Jana pentru apropiați – este studentă la Litere în Iași și îl cunoaște acolo pe Sebastian, invitat la o lecție, cum s-a  spus, ca autor al romanului De două mii de ani (lecția sfârșește violent, prin agresarea scriitorului de un grup de legionari). Îl reîntâlnește la București în același an, apoi, după un salt temporal, în 1938. Cei doi devin amanți la inițiativa Eugeniei, căci Sebastian o iubește pe Leni Caler. Eugenia începe să lucreze la agenția de știri Rador și devine jurnalistă, calitate în care participă la diverse evenimente mondene, dar și la istoria care se face sub ochii ei. Așa se scurg primele 200 de pagini, o   primă jumătate de roman care avea  rolul de a-i oferi cititorului francez informații de context politic și cultural din România. Ele sunt strecurate în trecere, fie cu justificări istoric-juridice, fie printr-o narațiune directă, în care Eugenia povestește pur și simplu ce se mai întâmplă prin România: căderea guvernului Goga-Cuza, dictatura regală, arestarea și uciderea lui Zelea Codreanu, asasinarea lui Armand Călinescu, ascensiunea lui Ion Antonescu , cu alte cuvinte,  se reuşeşte o istorie romanțată, în care narațiunea predomină, adică se spune, nu se arată. Însăşi  Eugenia este un personaj incolor, Eugenia devine peste noapte mâna dreaptă a patronului de la agenția de știri , ceea ce pentru o tânără  din provincie şi pentru Lionel Duroy, ca francez, este  prea mult.

             Următoarea sută de pagini este dedicată pogromului din Iași din iunie 1941, la care Jana participă ca ziaristă. Această secvență este mai echilibrată literar decât anterioarele, inclusiv pentru că Duroy trece de la a spune la a arăta, iar materialul – scenele în care evreii sunt uciși în stradă – rămâne puternic reliefat chiar și după ce iese din mâinile unui scriitor, fie şi  mărunt. Ultimele  50 de pagini din carte – paginile în care Eugenia încearcă să scoată la iveală motivele pentru care cetățeni obișnuiți din Iași s-au transformat peste noapte, în timpul pogromului, în ucigași de evrei. Reambulările femeii prin Iașul golit de evrei, eșecul ei de a-i face pe oameni să vorbească, vacuitatea micii ei anchete compun cele mai bune pagini ale romanului. Păcat doar că Eugenia, adică autorul,  își dă drumul atât de târziu. Să reţinem, Jana (că pe Sebastian oricum e uitat pe zeci de pagini). evoluția ei din ultimul sfert de roman este absolut senzațională. Deși pare în prima parte a romanului un personaj inert, Jana nu e moartă, Jana se transformă. Întoarsă la București, ea decide să intre în Rezistență,  pe care Lionel Duroy, ca francez,  și-o imaginează ca la el acasă, El crede că mișcarea comunistă din România era la fel de puternică precum cea din Franța și vorbește de „rețele în jurul militanților comuniști evadați sau întorși clandestin din Rusia.  Așa că o „trimite” pe Eugenia, în iarna 1941-42, într-o tabără de antrenament a Rezistenței comuniste antifasciste din România, situată undeva pe lângă Predeal (adică fix în fieful legionarilor – dar Eugenia nu știe asta, cum nu știe nici Lionel Duroy). Acolo, sub  ochii și urechile Siguranței (altă naivitate!), se antrenează cu puști cu lunetă și cu grenade. Tovarășii și tovarășele primesc periodic colete parașutate de sovietici, pline de bunătăți (inclusiv „legume proaspete” și ciocolată, disponibile,  la discreție în URSS-ul supus ofensivei germano-italo-române): „A doua zi după parașutări era sărbătoare. La cele câteva zeci de kilograme de conserve și de legume proaspete, rușii adăugau și cantități mari de țigări, ciocolată și vodcă”.

             Eugenia iese din tabără transformată,  ea primește imediat o misiune – și, ducând-o la capăt, îl împușcă de pe acoperișul unui bloc de pe Calea Victoriei pe un general român care iese de la Athénée Palace. Apoi participă la deraierea unui tren german care transportă Panzere în URSS – iar în cursul acestei misiuni omoară soldați SS cam ca în filmele lui Tarantino.

              Lionel Duroy nu doar că dă rezistenței comuniste o amploare pe care a avut-o doar în imaginația lui Sergiu Nicolaescu sau în propaganda antonesciană ori comunistă; o mai și face în opoziție cu pasivitatea lui Mihail Sebastian  și „a tuturor evreilor pe care îi întâlnesc și care se furișează pe lângă ziduri” („Nu vă mai suport resemnarea, pasivitatea. Nu numai a ta, Mihail, ci a tuturor evreilor pe care îi întâlnesc și care se furișează pe lângă ziduri”). În plus, mai face și gafa de a sugera că munca obligatorie la zăpadă, impusă evreilor de Antonescu, i-a priit lui Sebastian: „Am fost însă frapată de vitalitatea lui când mi-a deschis ușa: lăsasem în urmă o ființă hăituită, fragilă și palidă, și regăseam un bărbat bronzat, vizibil mai viguros”.

            Gafe de roman de ficţiune sunt şi altele care ar putea fi categorisite în ce spunea Ana-Daniela Paraschivescu, scriere proastă, mai ales că în fond e vorba de o scriere cu pretenții de acuratețe documentară: Lui Sebastian prietenii nu i se adresau cu „Mihail”, ci cu „Mihai”; Mircea Eliade nu putea să vorbească în 1945 la Radio despre moartea lui Sebastian din motivul elementar că „fascistul Eliade”, aflat încă în Portugalia, era persona non grata în România după 23 august 1944 (fusese epurat din corpul diplomatic în noiembrie 1944);  În 1935, Sebastian nu mai putea scrie la „Cuvântul”, cum anunță Duroy, pentru că ziarul fusese închis imediat după asasinarea lui I.G. Duca la sfârșitul lui 1933, iar Nae Ionescu arestat. Ziarul a reapărut pentru scurtă vreme la începutul lui 1938, pe o linie integral prolegionară care făcea colaborarea lui Sebastian imposibilă; apoi, după moartea lui Nae Ionescu, între noiembrie 1940 și ianuarie 1941, în timpul dictaturii legionare; Dragostea lui Sebastian pentru Leni Caler este prezentată în Eugenia în proporții mult exagerate. Relația lor sexuală începe mult mai târziu decât sugerează romanul; Nu este adevărat că Sebastian n-ar fi vrut să părăsească România („Deși evreu, sunt român și prefer să supraviețuiesc în România decât să trăiesc liniștit în Franța”, îl face să declare Duroy). În timpul bursei din Franța (1930-1931) făcuse planuri elaborate de a rămâne acolo;„Șacalul” era porecla lui Pamfil Șeicaru, nu a lui Dem. Theodorescu; Zelea Codreanu și camarazii săi au fost asasinați în pădurea Tâncăbești, nu „în închisoarea de la Jilava”; și au fost uciși în acel moment 14 legionari (cu tot cu Codreanu), nu 37, cum crede Duroy; Asasinii lui Armand Călinescu nu au fost „împușcați pe loc de escorta prim-ministrului”: Călinescu era însoțit doar de un agent și de șoferul său, agentul fiind ucis împreună cu el. Asasinii au fost executați ulterior, după ce intraseră în sediul Radioului pentru a anunța crima și fuseseră arestați acolo;Nae Ionescu nu a murit la „câteva zile” după eliberarea din lagăr, ci la aproape un an după aceea (mai precis 9 luni câte trecuseră din iunie 1939 până în martie 1940); Nici Ion Antonescu n-a fost împușcat „câteva luni mai târziu” după arestarea pe 23 august 1944, ci după doi ani fără ceva, în iunie 1946;Curzio Malaparte nu putea citi De două mii de ani, așa cum îi declară Eugeniei, pentru că nu știa limba română;Al. Rosetti nu putea semna în 1943 un contract cu Eugenia pentru cartea despre pogromul din Iași pe care aceasta voia să o scrie – din cel puțin două motive: Rosetti nu mai era în 1943 directorul Editurii Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă; nimeni n-ar fi îndrăznit să publice o astfel de carte sub dictatura și cenzura antonesciană (în afară de Ion Antonescu, bineînțeles);Ion Antonescu are o imagine prea pozitivă în roman – de pildă, Duroy crede că antisemitismul său a fost strict circumstanțial, fiind dictat de Hitler, în al cărui joc Antonescu a intrat „până la a accepta persecutarea evreilor, deși n-avea nimic cu ei”: de fapt, antisemitismul generalului este documentat în contexte independente de Hitler.

              O altă remarcă tot a criticii literare: „Mă întreb, se scrie, de ce nu traduce nimeni memoir-ul/ romanul autobiografic scris de nepoata de frate a lui Sebastian, traducătoare din engleză și prozatoare – Michèle Hechter, M. et M. (Gallimard, 2000). Născută în 1948, Michèle Hechter a primit cele două prenume ale unchiului mort în 1945 – Mihail și Iosef transformându-se în Michèle Josepha. Este de departe cea mai interesantă scriere literară care i-a fost dedicată lui Mihail Sebastian”.

Ce a fost cel mai greu să documentaţi pentru acest roman la Bucureşti şi la Iaşi? , l-a întrebat reporterul mediafax:

             LIONEL DUROY: Luni întregi am citit enorm. Am lucrat mult cu profesorul Iancu, de la Universitatea din Montpellier. Este evreu şi a trăit în România. Mi-a pus la dispoziţie multe texte originale şi relatări legate de pogrom. Am întâlnit supravieţuitori ai pogromului de la Iaşi care mi-au povestit ce s-a întâmplat. La un moment dat, unul dintre ei a venit să mă revadă la Paris şi mi-a spus că nu înţelege cum am putut să redau atât de credibil lucruri pe care nu le-am văzut cu ochii mei. Mi-a povestit că multe lucruri s-au petrecut exact aşa cum le-am descris în roman. Nici eu nu ştiu cum am reuşit. Am ascultat atâtea mărturii despre cele patru zile de pogrom de la Iaşi, sâmbătă, duminică şi luni, şi marţi, cu trenul… am impresia că ştiu ce s-a întâmplat în fiecare oră. Cum au fost scoşi oamenii în stradă, cum au fost insultaţi, au fost persoane care le-au pus piedică, aşa cum s-a întâmplat cu emigranţii în Ungaria… am citit luni bune astfel încât, atunci când m-am întors acasă, în Franţa, în ianuarie, am început să scriu fără niciun plan. Am început să scriu şi nu m-am oprit timp de 10 luni. Aveam totul în minte, puteam să descriu tot. Am inventat familia şi apoi nu am făcut decât să apară personajele. Am citit despre prietenii lui Sebastian ca să am confirmarea faptelor, am citit despre întâlniri la Athene Palace, am avut o documentare substanţială. Când sunt pe teren cred că lucrez 12 ore pe zi iar noaptea citesc.

         REPORTER: De obicei nu e normal să îl întrebi pe un scriitor un asemenea lucru, dar personajul dumneavoastră, Eugenia, te face să te gândeşti, cum vă imaginaţi evoluţia sa după instalarea comunismului în România?

          LIONEL DUROY: E bine că mă întrebaţi acest lucru. Pentru că m-am întors în România şi ca să scriu volumul doi al cărţii. Trei luni m-am documentat cu privire la primele decenii de comunism. Trasasem în linii mari ceea ce i se întâmplase. Eugenia a ajuns la închisoare în comunism. Evident, i-au arestat cam pe toţi cei care rezistaseră. Ce mă interesa era să povestesc căderea ei ca opozantă a regimului reuşind să rămână până la moarte o femeie dreaptă şi curajoasă. Ar fi avut o fiică, şi aceasta, la rândul ei ar fi avut copii. Aş fi urmărit trei generaţii în 40 de ani de comunism. Am vizitat închisorile cele mai atroce. Am citit totul despre acest sistem care a funcţionat începând cu anul 1949, unde deţinuţii erau călăii vecinilor lor de celulă, practicile care au continuat până la moartea lui Stalin. Dar aceşti primi ani sunt îngrozitori în România. Şi mai ales felul în care oamenii se obişnuiau cu lucruri teribile în comunismul românesc, care a fost un regim totalitar. Am citit cărţile lui Petru Dumitriu. Am lucrat atât de mult pentru acest volum II, încât, la final nu am mai vrut să-l scriu. Spre deosebire de volumul I, când am descoperit-o pe Eugenia scriind romanul, şi eram curios să aflu ce i se întâmplă, când am început să scriu al doilea volum, nevoia dispăruse. Trecusem prin toate aceste lucruri încât nu mi se părea că mai pot să descopăr ceva despre ea. E prima dată când mi se întâmplă. I-am spus editorului meu că îi mulţumesc pentru că m-a finanţat timp de şase luni pentru o carte pe care nu o voi scrie.

              Lionel Duroy a realizat în romanul ”Eugenia”, o ambiţioasă frescă a României anilor 1930–1940, inspirată de Jurnalul lui Mihail Sebastian, arată Editura Humanitas, care a publicat ediţia volumului în limba română. Scriitorul a fost  la Bucureşti şi la Iaşi, invitat de Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT Iaşi) 2019, de Institutul Francez din România şi de Editura Humanitas Fiction, în primele zile ale lunii octombrie 2019.,Are  semnate  peste 20 de volume, numele său complet este Lionel Duroy de Suduiraut. Scriitor şi jurnalist, s-a născut în 1949 la Bizerte, în Tunisia. A ajuns cunoscut în calitate de reporter pentru publicaţii ca Libération şi L’Evénement du jeudi. După apariţia primului său roman, ”Priez pour nous” (1990), şi ecranizarea cu succes a acestuia, s-a consacrat exclusiv scrisului. De-a lungul timpului, a colaborat la scrierea a numeroase biografii ale unor personalităţi artistice franceze, semnând alături de acestea (Nicolas Vanier, Sylvie Vartan, Mireille Darc etc).

                  Ion N. Oprea, Iaşi, 22 iunie 2020



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.610 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5