Europa cu mai multe viteze de evoluţie.
România şi dramele decalajelor economice (1500-2010)

Autor, Dan Prodan

Evoluţia diversă a lumii, cu diferite forme şi nivele de manifestare, determinate de particularităţile locale, este un adevăr acceptat de istorici şi, evident, studiat cu acribie de către aceştia. În acest larg şi generos orizont istoriografic se încadrează cu succes penultima carte a lui Bogdan Murgescu despre România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010, 525 p. Definind cei doi „termeni” ai binomului Europa-România, universitarul bucureştean a precizat că „Europa” reprezintă Occidentul sau Apusul bătrânului continent, prin extensie ţările dezvoltate / foarte dezvoltate ale lumii, etalon în comparaţii şi ierarhizări ale evoluţiilor economice. „România” reprezintă spaţiul geografico-istoric delimitat de Nistru-Tisa-Dunăre-Marea Neagră, pe coloana vertebrală a Munţilor Carpaţi, patria românismului, cu diverse forme de organizare politică în ultimile secole, de la moartea fizică a Marelui Ştefan până astăzi. De asemenea, cu varii polarizări, dorite sau impuse, către centrele de putere continentale vecine românilor: Imperiul Otoman, Regatul Polon, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rusesc. Rămânerile în urmă, decalajele evoluţiei multi-sectoriale a societăţii româneşti în raport cu „Europa” au devenit o obsesie, un coşmar al românilor, generând mentalităţi, atitudini, pasiuni, politici, soluţii diverse, uneori diametral opuse, în secolele XIX-XX (pp. 15-21).

Sinteza lui Bogdan Murgescu mai poate fi considerată şi o continuă introspecţie a unor evoluţii istorice-„concurs”: în 1500, statalităţile româneşti, Serbia, Danemarca, Irlanda aveau aceleaşi nivel al dezvoltării economice. „Concursul” evoluţiilor specifice ale candidaţilor enumeraţi începe. Raportările se fac la palmaresul unui alt concurent, campionul „Europa apuseanî”. „Maratonul” durează mult, o jumătate de mileniu, cu diverse reprize, tot atâtea specificaţii ale înnoirii şi reformării: modernitatea timpurie (sec. XVI-XVIII), modernitatea clasică (sec. XIX-1918), contemporaneitatea (1918-2010). Istoricul bucureştean a urmărit, în acelaţi timp, şi raporturile complexe ale fiecărei statalităţi amintite anterior, independentă sau vasalică, cu centrul de putere cel mai apropiat geografic.

Monografia elaborată de Bogdan Murgescu este structurată în cinci capitole, pe baza criteriului cronologic: cap. I: Epoca modernă timpurie (sec. XVI-XVIII), pp. 23-102; cap. II: Secolul al XIX-lea (Epoca modernă clasică), pp. 103-204; epoca contemporană a fost analizată în cap. III (Epoca interbelică), pp. 205-314; în cap. IV (Epoca postbelică), pp. 315-464; în cap. V (Epilog: România după 1989-avatarurile integrării în Uniunea Europeană), pp. 465-482. Ultimul capitol al cărţii: In loc de concluzii: Inapoiere, decalaje şi convergenţe-cinci secole de experienţe europene, rezumă ideile directoare ale sintezei şi impune subiecte de meditaţie, în seri liniştite, cu zăpadă abundentă, persoanelor cu verticalitate.

În cap. I autorul a analizat evoluţia ţărilor române în secolele XVI-XVIII, în perioada modernităţii timpurii (sec. XVI-XVIII), ca elemente ale hinterlandului otoman la nordul Dunării inferioare. Dominaţia otomană a impus ţărilor române diverse limite ale modernizării (pp. 60-64): precaritatea randamentelor agricole, determinată de arhaismul tehnicilor agricole utilizate; structura socială de tip periferic (raportată, evident, la Occidentul european), cu ţărani producători dependenţi pe marile proprietăţi agrare, reorientate către producţia-export de cereale, animale, vin, ceară, fructe, lemn etc. către marii consumatori din Europa Centrală-suddunăreană; impactul dependenţei ţăranilor producători asupra randamentului economic general al provinciilor româneşti; eşecurile construcţiilor statale şi influenţele asupra societăţii româneşti pre-moderne. „În conclizie, arhaismul practicilor economice, nivelurile modeste ale productivităţii agricole, precaritatea acumulărilor economice şi culturale, clivajele sociale şi slăbiciunile statului s-au constituit în factori care au limitat drastic fenomenele de modernizare economică şi socială, contribuind la accentuarea decalajelor dintre ţările româneşti şi alte părţi ale Europei” (p. 64). Necesarele comparaţii intra-europene au însemnat paralelisme cu alte teritorii şi evoluţii societare: Danemarca-regatul de la periferia nordică a Europei apusene; Irlanda-provincie britanică; Serbia- avantajată şi dezavantajată de stăpânirea otomană. Decalajele economice evidente în 1800 au fost cauzate de: independenţa / dependenţa faţă de un centru de putere zonal, vecin; activitatea / lentoarea aparatului statal; relaţia între performanţa economică şi puterea politico-militară exercitată; factorul religios implicat în dezvoltarea multi-sectorială; productivitatea agricolă (pp. 96-101).

Epoca modernă clasică (sec. XIX-1918) a adus alte provocări (pp. 103-204). Astfel, provinciile româneşti au cunoscut o intensă polarizare către centrele de putere din vecinătatea imediată. Provinciile istorice extracarpatice au evoluat de la Principatele Române pe calea modernizării la Regatul românesc carlist constituţional, cu pretenţii de „Franţa Orientului”, condusă din „Micul Paris”. Sau altfel spus, de la periferia nord-dunăreană a Imperiului Otoman, „Omul bolnav al Europei”, la marginea estică, orientală a Occidentului industrializat. Şocul modernizator al Europei apusene a impus mişcări şi influenţe în dublu sens: românii au exportat cereale, animale, materii prime, materiale combustibile, inteligenţă creatoare. Pe de altă parte, carpato-dunărenii au importat produse finite, maşini şi utilaje, echipamente şi unelte performante, mode, modele, stiluri de viaţă persiflate de Mihai Eminescu, forme occidentale fără fond autohton, criticate şi respinse de Titu Maiorescu. Structurile economice, sociale, politice, educaţionale etc. au pendulat între nostalgia conservatorismului şi ispita modernismului, cu erupţii verbale şi fizice violente.
În acest tablou policromatic se disting realizări şi limite ale modernizării, în secvenţa temporală „clasică”. Autorul a concluzionat: „Atât vechiul Regat, cât şi teritoriile româneşti aflate sub administraţia rusă sau austro-ungară realizaseră unele progrese modernizatoare, dar nu deveniseră cu adevărat societăţi moderne, nu se angajaseră pe calea unei dezvoltări economice susţinute şi pierduseră teren în raport cu rata medie de creştere economică a Europei” (p. 151). În comparaţie cu aceste realităţi obiective, în alte zone ale Europei, Danemarca a promovat în „liga economiilor dezvoltate”, Islanda a fost zguduită de Marea Foamete din 1845-1851 şi a regândit modern politica şi sensul dezvoltării economice, Serbia, provincie otomană până în 1878, a persistat în subdezvoltare, acumulând decalaje economico-politico-socialo-educaţionale etc. faţă de cadenţa vest-europeană a modernizării. „În concluzie, determinările istorice acumulate în timp (secolele XVI-XVIII) au avut un rol decisiv pentru menţinerea României, Serbiei şi Irlandei la periferia economică a Europei; pe de altă parte însă, elitele politice au perceput cu mare întârziere şi în mod cu totul parţial problemele economice reale ale acestor ţări, iar politicile promovate de ele au fost de cele mai multe ori defazate (tardive), inadecvate şi eficiente” (p. 204).
Primul Război Mondial şi urmările sale au marcat, pe de o parte, sfârşitul La Belle Epoque şi a epocii moderne clasice, iar pe de altă parte, apariţia unor noi provocări. Ca urmare, universitarul bucureştean a diversificat şi a nuanţat analizele punctuale, secvenţiale şi concluziile bilanţiere referitoare la epoca contemporană, în capitolele: III (pp. 205-314), IV (pp. 315-464), V (pp. 465-482). Dacă pe plan politico-naţional România Mare a fost un succes şi un model timp de 22 de ani (1918-1940), dar insuficient închegat în interior (exemplele tragice din iunie-septembrie 1940 sunt indiscutabile), pe plan economico-social a avut o evoluţie sinusoidală, fiind până la urmă (1940-1945) un eşec, pentru că nu a ştiut să răspundă constructiv provocărilor diverse, complexe, ale lumii contemporane, nu a fost capabilă să limiteze decalajele faţă de statele industrializate şi să deschidă uşile clubului ţărilor europene dezvoltate economic. Din aceste considerente obiective, România a traversat turbulenţe asemănătoare cu Irlanda, independentă din 1921, sau cu „Yugoslavia”, puzzle sud-slav multi-etnic, multi-religios, multi-lingvistic, multi-conectat economic la pieţele vecine. În Europe nordică, Danemarca, discret, constant şi continuu şi-a consolidat statutul de ţară capitalistă dezvoltată (pp. 303-314).

Al Doilea Război Mondial şi consecinţele sale au produs schimbări fundamentale pe harta lumii, pe plan politic, economic, social, ideologic, religios, cultural etc., astfel că, politic, cele patru studii de caz analizate au fost grupate în: ţări capitaliste (Danemarca, Irlanda), sub umbrela SUA-NATO; ţări socialiste (România-Iugoslavia), în umbra URSS. Între 1948-1989, s-a derulat „Experimentul dezvoltării socialiste în România”, cum realist l-a caracterizat Bogdan Murgescu. Experimentul a avut motivaţii complexe şi limite obiective, dovedindu-se până la urmă un tragic eşec al socialismului economic românesc, cu varii cauze interne şi externe, subiective şi obiective. Autorul a ierarhizat astfel aceste cauze: constrângerile politico-economice ale sistemului socialist; rolul personal în sistem al dictatorilor comunişti: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu; conjuncturile şi urmările „şocurilor petroliere” din 1973 şi 1979 (pp. 392-406). În aceleaşi patru decenii, Danemarca şi-a consolidat dezvoltarea şi prosperitatea economică, Irlanda a devenit „tigrul economic al Europei”, cu o rată recuperatoare a creşterii economice şi a produsului intern brut pe locuitor de invidiat, Iugoslavia titoistă şi post-titoistă a devenit modelul european al celei de-a treia căi de evoluţie economico –socialo –politico -ideologico-culturală, între capitalismul occidental –nordamerican şi socialismul sovietic –esteuropean (pp. 407-464).
Începând cu 1990, România a păşit, pe plan intern, sinuos şi poticnit, pe drumul economiei capitaliste de piaţă, iar pe plan extern a trecut prin avatarurile integrării în NATO şi în Uniunea Europeană (pp. 465-482). Concluziile secvenţiale ale analizelor specifice ale sintezei complexe a prof. univ. D-r Bogdan Murgescu au fost asamblate într-un corp unitar în ultimul capitol al cărţii (pp. 483-490), recomandat a fi citit personal de fiecare interesat de tematica studiată. Tehnic, sinteza mai cuprinde: Lista abrevierilor (p. 17). Lista tabelelor (158) şi a figurilor (25) care completează informaţional şi statistic analizele şi concluziile monografiei (pp. 9-14), Referinţe bibliografice (pp. 491-516), Index (doar !?) de persoane (pp. 517-523).

Concluzia concluziilor ? O sinteză incitantă despre o temă / problemă actuală. Bogdan Murgescu a devenit cercetătorul-istoric al temei / problemei. Recomand cititorilor interesaţi şi curioşi să parcurgă cu atenţie şi răbdare monografia, să cunoască evoluţia problemei, să formuleze (şi) propriile concluzii şi să propună soluţii pentru rezolvarea ei. Pentru că este o problemă actuală, în curs (lung ?) de rezolvare, cu un obiectiv clar: asumarea şi depăşirea decalajelor economice (încă !) existente între Europa apuseană şi România. Lăudabilă politica editorială a Editurii Polirom din Iaşi de a tipări, în Colecţia Historia, sinteze fundamentale de istorie românească în context european. Plecând de la fotografia de pe coperta I, o întrebare retorică „de imagine”: călătorind pe drumuri europene, când vor schimba românii căruţa cu automobilul ?