Locul şi rolul economico-politic al Ţărilor Române între
Imperiul Otoman şi Europa creştină în secolele XVI – (primul sfert) XX

În ultima sa carte publicată, Bogdan Murgescu a abordat o problemă istoriografică turcologică actuală: Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 364 p. Lucrarea este o culegere de contribuţii ale universitarului bucureştean circumscrise temei cărţii şi publicate în perioada 1985 – 2011 în varii periodice şi volume omagiale sau tematice, editate în ţară sau peste hotare. În Cuvânt înainte (pp. 9 – 12) autorul a precizat că prezentul volum este un bilanţ de etapă, atât pentru activitatea istoriografică proprie, cât şi pentru istoriografia turcologică a subiectelor abordate. Pe de altă parte, contribuţiile din volum analizează în amănunt şi deconstruiesc / redimensionează sistematic unele mituri / clişee ale istoriografiei româneşti din perioada socialistă, încă existente în gândirea istorică românească: „monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române”, „Ţările Române / România – grânarul Europei”, „Ştefan cel Mare şi oamenii Măriei Sale”, „Mihai Viteazul – realizatorul idealului naţional al Unirii Ţărilor Române”, „Unitatea politică medievală românească”. Nu în cele din urmă, cartea este structurată pe firul roşu al echilibrului şi complementarităţii între ideile generale istoriografice şi cunoaşterea specializată turcologică a trecutului relaţiilor româno – otomane la marginea central – sudică a Europei Creştine. Volumul include 26 de contribuţii, grupate în 4 secţiuni: I. Politică, diplomaţie, atitudini (8 contribuţii, pp. 14 – 79); II. Economie, finanţe, război (6 contribuţii, pp. 80 – 149); III. Structuri şi conjuncturi comerciale (8 contribuţii, pp. 150 -267); IV. Perspective sintetice (4 contribuţii, pp. 268 – 321).

În partea I autorul a conturat Dimensiunea europeană a domniei lui Ştefan cel Mare (pp. 15 – 27) – (marele voievod şi domn a promovat o politică internă şi externă de anvergură central – europeană, în triunghiul Cracovia – Budapesta – Istanbul, cu extensii către Moscova, Nürnberg, Crimeea, Veneţia, Roma), a plasat în 1481, toamna, prima înţelegere de pace între voievodul moldav şi sultanul Bayezid al II-lea (O nouă reglementare de pace moldo – otomană în 1481?) – (pp. 28 – 34), a formulat câteva consideraţii îndrăzneţe despre Ştefan cel Mare, omul şi domnia, la jumătate de mileniu de la decesul voievodului (Ştefan cel Mare – 2004. Câteva reflecţii la 500 de ani de la moartea domnitorului) – (pp. 35 – 43). În acest ultim articol, Bogdan Murgescu a retuşat realist, critic, tabloul clasic al lui Ştefan în istoriografia românească, precizând că: în timpul domniei marelui voievod s-a produs o excaladare a duşmăniei dintre moldoveni şi munteni; populaţia Ţării Moldovei în timpul lui Ştefan a fost mai săracă financiar decât în prima jumătate a secolului XV; Ţara de Jos a Moldovei s-a revoltat împotriva voievodului de la Suceava în 1467 şi în anii următori; războiul moldo – otoman de 13 ani (1473 – 1486) s-a încheiat în ansamblul său cu victoria Imperiului Otoman şi pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe; loialitatea şi ascultarea supuşilor faţă de Ştefan în timpul invaziilor otomano – tătare s-au măsurat cu balanţa interesului personal, de familie, al ţăranilor şi nu a interesului superior de stat, al independenţei Ţării Moldovei.

Universitarul bucureştean a răspuns la interogaţia: Mihai Viteazul – medieval sau modern?, concluzionând că voievodul martir a fost o personalitate emblematică, în structura căreia s-au îmbinat aspecte medievale cu diverse elemente moderne, în procente specifice epocii, respectiv sfârşitului secolului XVI. Personalitatea şi faptele multiple ale lui Mihai Viteazul nu au depăşit limitele epocii în care a trăit, a fost un ilustru produs uman al epocii moderne timpurii (pp. 45 – 52). Următoarele două contribuţii („Fanarioţi” şi „pământeni”. Religie şi etnicitate în definirea identităţilor în Ţările Române şi în Imperiul Otoman, pp. 53 – 59; Polemică teologică şi imperative politice în Ţările Române la cumpăna secolelor XVII – XVIII, pp. 60 – 67) analizează evoluţia şi contradicţia identităţilor religioase, etnice, politice, naţionale în spaţiul românesc în secolele XVII – XVIII. Alte două articole (Factorul popular în lupta antiotomană a Ţărilor Române. Un studiu de caz: 1711, pp. 68 – 73; Anul 1711 şi filorusismul românesc în secolul al XVIII-lea, pp. 74-78) au evidenţiat impactul militar, politic, ideologic, cultural rusesc în societatea românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Cele şase contribuţii incluse în partea a II-a pot fi grupate în trei subteme. Prima dintre ele analizează realităţile economico-fiscale din spaţiul românesc în epoca lui Mihai Viteazul (Plăţi externe, fiscalitate şi economie monetară în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, pp. 81-93; Câteva observaţii pe marginea datoriilor domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei în 1594, pp. 94-102; Aspecte financiare ale participării Ţării Româneşti la Războiul de 15 ani, pp. 103-111), caracterizate prin: integrarea periferică economico-politică a Ţării Româneşti în sistemul otoman; în 1594 conducătorul Ţării Româneşti avea datorii de 700 de milioane de aspri (5, 83 milioane de galbeni) iar al Ţării Moldovei de 120 de milioane de aspri (1 milion de galbeni), ceea ce impunea măsuri radicale, extraordinare, violente (omorârea creditorilor otomani în noiembrie 1594); Ţara Românească a fost prea săracă pentru a purta un război zonal pe termen lung; din punct de vedere economico – financiar, costurile războiului antiotoman au fost mult mai mari decât plata normală a obligaţiilor monetare către Istanbul, în aceeaşi perioadă. A doua subtemă analizează piaţa comercială şi creditul în spaţiul extracarpatic românesc, cu extensii la Istanbul, în a doua jumătate a secolului XVII şi la începutul celui următor (Cererea militară otomană şi piaţa românească. Un studiu de caz: 1672, pp. 127-134; Credit şi creditori în timpul lui Constantin Brâncoveanu, pp. 112-126), autorul concluzionând că: acţiunea capitalului cămătăresc din marile oraşe otomane a fost o componentă a subordonării economice a Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman; în campania otomană nord-nistriană din 1672, împotriva Cameniţei, otomanii s-au aprovizionat cu alimente şi furaje din Ţările Române extracarpatice, la preţuri mai mari decât la Istanbul, profituri uriaşe obţinând intermediarii alîş-veriş-ului, mai puţin producătorii direcţi (ţăranii). A treia subtemă, cu un orizont spaţio-temporal mult mai larg (Balanţe comerciale şi de plăţi între Imperiul Otoman şi Europa Centrală (secolele XVI – XVIII), pp. 135 – 148), radiografiază structura, caracteristicile şi bilanţurile financiare ale comerţului otoman cu statalităţi din Europa Centrală în epoca modernă timpurie.

Şi în partea a III-a a cărţii identific alte subteme incitante: 1. comerţul româno – otoman în evul mediu şi destructurarea / redimensionarea unui clişeu istoriografic (Avatarurile unui concept: monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române, pp. 151 – 172; Comerţ şi politică în relaţiile româno – otomane (secolele XVI – XVII), pp. 173 – 185; Cheltuielile de transport în epocile premoderne (sic!). Câteva date din condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, pp. 186 – 190; Câteva observaţii asupra exporturilor româneşti de sare în Imperiul Otoman, pp. 227 -235; Au exportat Ţara Românească şi Moldova cereale în secolul al XVI-lea?, pp. 236 – 243); 2. comerţul românesc în comerţul european în secolele XVI – XX (Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII – lea, pp. 191 – 206; Participarea Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele XVI – XVIII. Regularităţi şi fluctuaţii conjuncturale, pp. 207 – 226; Ponderea cerealelor româneşti în comerţul european (secolele XVI – XX), pp. 244 – 267). Referitor la cele două subteme enumerate anterior, Bogdan Murgescu a concluzionat că: nu a existat un monopol comercial otoman asupra Ţărilor Române în evul mediu şi în epoca modernă timpurie, ci un set de mijloace şi practici comerciale otomane pentru direcţionarea exporturilor româneşti către Poarta Otomană; factorii politici otomani au fost incapabili să controleze efectiv fenomenele economice din interiorul lumii otomane, cât şi din raporturile comerciale otomano – române, care au generat unele fenomene particulare de menifestare; contracţia economiei continentale vest- şi central-europene în a II-a jumătate a secolului XVII a anulat integrarea incipientă, modestă, a economiei româneşti la periferia acesteia, din secolul XVI comerţul românesc reorientându-se treptat către piaţa otomană sud-dunăreană; exporturile de vite au fost în secolele XVI – XVIII principala sursă de venituri băneşti pentru Ţara Românească şi Ţara Moldovei; Imperiul Otoman a fost o piaţă sigură, permanentă, întinsă pentru exporturile româneşti de sare în secolele XVI – XIX (prima jumătate); cerealele româneşti exportate la Istanbul în secolul XVI au acoperit doar 5% din consumul metropolei otomane; Ţările Române / România nu au fost niciodată „grânarul Europei”, ponderea cerealelor româneşti în comerţul european a fost de 5 – 15%, în funcţie de perioadă şi de fluctuaţiile economico – politico – militaro – comercialo – financiare.

În ultima parte, a IV-a, a cărţii, autorul a grupat patru contribuţii referitoare la locul economiei româneşti în economia Europei în secolele XVI – XIX, în epoca modernă timpurie şi clasică (Lumea românească în economia europeană până în 1859, pp. 269 – 290; Economiile sud-estului Europei în epoca modernă timpurie: între Istanbul şi Occident, pp. 291 – 302; „Modernizarea ” Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XVI – XVII. Tipare, particularităţi, perspective, pp. 303 – 312; Ţările Române în epoca modernă timpurie, pp. 313 – 322). Tabloul sintetizat de autor în ultima parte a cărţii are următoarele tuşe cromatice economico – geografico – temporale: Europa sud-estică a fost predominant rurală în epoca modernă timpurie, dar a articulat un proces de dezvoltare economico – urbană sub influenţa Istanbulului; stăpânirea otomană a fost responsabilă pentru eşecul neincluderii economiei sud-est europene în economia continentală europeană; modernizarea Ţării Româneşti şi a Ţării Moldovei în secolele XVI – XVII a fost modestă în comparaţie cu cea a Europei apusene – centrale; Ţările Române în epoca modernă timpurie au fost majoritar rurale şi agricole, integrate periferic în circuitele economice a două economii – univers concurenţiale, vest-europeană şi otomană.

Volumul este completat cu Lista tabelelor, figurilor şi hărţilor (33+2+2 exemple), pp. 7 – 8, Referinţe bibliografice, pp. 323 – 358, Indice (doar!) de persoane, pp. 359 -364.

O concluzie finală, după cele 26 de concluzii ale studiilor şi articolelor lui Bogdan Murgescu expuse în cartea sa: o contribuţie – culegere de studii şi articole bine închegată, cu un fir roşu expus în titlu, unde ar fi trebuit marcate şi limitele cronologice, cu abordări ale evoluţiilor economice (comerţ, finanţe, credit, costuri etc.) strict necesare înţelegerii raporturilor politico – militare. Destructurarea / redimensionarea unor mituri / clişee istoriografice circumscrise temei generale a cărţii sporeşte importanţa ştiinţifică a volumului, impune la meditaţie şi reconsiderări şi, evident, este o invitaţie adresată istoricilor de a studia în continuare, fără idei preconcepute şi cu altă atitudine, problemele încă controversate, din varii motive, ale turcologiei – osmanisticii româneşti şi europene, dar şi ale istoriei economice a Europei apusene – centrale între secolele XVI – XX. Câteva studii puteau fi incluse tematic în alte părţi ale volumului. Nu înţeleg raţiunea folosirii formei de plural („epocile premoderne” – au fost mai multe?) în titlul contribuţiei nr. 17, pp. 186 – 190. Indice trebuie completat cu termeni geografici: toponime, hidronime, oronime. Trecând peste aspectele perfectibile şi rezolvabile în ediţia a II–a, cartea lui Bogdan Murgescu devine bibliografie obligatorie, de referinţă, în studiul relaţiilor româno – otomano – europene între secolele XVI – XX (prima parte).

Aştept cu interes următoarea carte a universitarului bucureştean!