FAŢA PLUTONICĂ  A LUI EMINESCU

Prof. Mihaela Paula Manole

Considerând că aproape toate studiile dedicate poeziei eminesciene pornesc de la metoda teoretică şi analitică impusă de G. Călinescu, sau de la cele spuse, mai ales despre postumele aduse la lumină, de Perpessicius, I. Negoiţescu vine în critică aducând o altă „faţă” a lui Eminescu. După Negoiţescu, Eminescu ar avea două feţe: cea NEPTUNICĂ şi cea PLUTONICĂ. 

Negoiţescu se aşează pe universul plutonian al lui Eminescu, bazat pe rezonanţe existenţiale şi vizionare şi care se poate întări cu mitul lui Demiurgos („De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi”) ca şi prin foarte multe postume. Pe această convingere, de factură nouă în interpretarea lui Eminescu, Negoiţescu este sigur de existenţa unei poetici latente realizată prin SUBLIMAREA IMAGINII ÎN CONCEPTUL EI: „…el îşi închipuie actul poetic ca un fel de circumscriere a focului conceptelor şi rezultatul acestei activităţi nu putea fi decât virtuozitatea de sentinţe ce şi-a atins prototipul în GLOSSA”.

Se mai pot reţine următoarele idei ale lui Negoiţescu, idei ce vin în sprijinul existenţei unei feţe plutonice: 1. „Crescut ca romantic, şi deci ca sclav al filozofiei, în fervoarea ideii, poezia ca şi lumea se proiectau pentru el dintr-un CRANIU DEMIURGIC”; 2. „Eminescu vede în poezie un înger al palorii, o voluptate de glasuri tremurate, un veştmânt regesc pe huma cea grea”; 3. „Poetul descoperă gândirea obscură, pe care o numeşte sacră şi care se ascunde chiar în materie”; 4.„Vestita luptă a lui Eminescu cu forma, lăudatul său travaliu manuscriptic trădează până la urmă tendinţa de a părăsi concretul frumuseţilor obscure, noaptea imaginii, pentru natura comună şi sentimentală”.

În ceea ce priveşte filozofia lui Eminescu, Negoiţescu crede că nu este o filozofie a poematizării, ci „o filozofie poetizată, de unde şi caracterul ei discursiv, retoric şi uneori didactic”. De aici ar rezulta că „substratul germinal de idei poetice s-a putut secătui sub lespezile metafizicii de împrumut”. În acest sens, criticul „răstoarnă filozofia” şi împreună cu ea şi „orizontul neptunic”. Trecând într-un „orizont plutonic”, Negoiţescu crede că „perspectiva romantică se încheagă, sensurile ei profunde se dezvăluie” dacă se intră aici printr-o poartă ce se confundă cu SOMNUL: „La Eminescu, somnul apare măreţ, cu înfiorări mortuare, ca o paloare a gândirii şi ca izvorul poeziei, ce e fecunda pace a tărâmului de sub veghe”.

La Eminescu, somnul este: 1. haos şi fecunditate („cerul îşi deschide noaptea sa de viziuni”); 2. cealaltă lume („ridicarea lunii la potenţa creator-solară, căci sub soarele nopţii (luna) îşi revelează fecunditatea cealaltă lume, a somnului, a visului adevărat”); 3. punerea în valoare a lunii ca „soare al nopţii”; 4. punerea în valoare a miezului nopţii al lumii ca „ora întunericului plin, mistic, care e şi ora erosului celest, când îngerii se îndrăgostesc de fiinţele pământului şi amorul lor se manifestă ca o alchimie gingaşă”; 5. dobândirea de către cei însinguraţi a puterilor divinaţiei („Demiurgul recunoaşte în solitarii damnaţi propria sa durere – „De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi” – şi din solidaritate cu tristeţile lor îi împărtăşeşte cu gîndirea bogată, vizionară”); 6. caracterizarea stării de bătrâneţe prin atributul de „demnitate de penumbră a morţii” („prag de moarte”, „timpul însuşi”, „întroienire în sine” etc.); 7. vizionarism magic (spre exemplu, la Eminescu „moartea nu acoperă un sens existenţial ori religios, ci unul strict poetic-magic”; moartea e transformată în viaţă: „Când Luceafărul cere de la Demiurg moartea, se exprimă în fond un paradox, căci în ultimă instanţă el pretinde „viaţă”, ca preţ în schimbul eternităţii morţii – el e „un curcubeu de noapte”); 8. plângere uranică (ca dezlănţuire fantasmagorică a dorului blând şi palid); 9. rege („regele SOMN”); 10. Chipul (ca imaginaţie creatoare, poate chiar somnul fecund); 11. alegerea MĂRII (DE GHEAŢĂ) care, „prin intensitatea sa, topeşte, integrează cosmic, durerea sufletului omenesc”. Marea de gheaţă poate fi echivalentul tărâmelor Mumei Valhalei zeilor întunecaţi (mormântul subacvatic), tărâmelor Orfeului arctic (moartea albă), ţara blândului Odin, un fel de Eladă de altădată (dionisiacă); 12. punerea sub o singură stea a trei figuri care, unindu-se, întruchipează o figură mitică ce îşi ascunde virtualităţile în embrionul haosului originar: POETUL („ca Orfeu într-o natură de moarte albă, de gheţuri, de întroieniri sumbre şi viscolite, sau cântăreţul unei Elade dionisiace”), CĂLUGĂRUL (ca „imagine a conteplativităţii amare”), MONARCHUL (=VOIEVODUL, ca „androgin misterios” ce-i „contemplă” pe ceilalţi doi). Spune Negoiţescu: „ …sub această întreită marcă strălucind rece şui trist blândul înger de marmură, care e SOMNUL şi care e MOARTEA, androginul magic DIN ÎNALT (LUCEAFĂRUL) care leagă puterea amanţilor de pe pământ, ca şi androginul magic, ce prinde formă din incantaţia versurilor eminesciene însăşi”).

Continuând analiza poeziei eminesciene, Negoiţescu pune în discuţie: obsesia Septentrionului (=„regele Nord”), Dacia mitică, „muzica” zeilor ca muzică a spiritului lumii, civilizaţiile, organele naturii (limba râurilor, freamătul codrilor, lumina, pădurea virgină, mineralitatea gigantică, învierea codrului, verdele-întunecos, neguri de pământ, cântecul păsărilor, teiul, melancolia cosmică, fluviul parfumurilor naturii etc.), nefericirea geniului pe pământ şi sfârşind cu rânduri critice la adresa lui Maiorescu ca l-a „obturat” pe Eminescu cu „academismul” său şi cu „ tirania primei ediţii a poeziilor”, definitivând profilul neptunic al lui Eminescu de sub care ieşim greu.

Pornind de aici şi apelând la mitul androginului, Negoiţescu ne propune faţa plutonică a poetului naţional. Încheie Negoiţescu cartea sa despre poezia lui Eminescu: „De frumosul păstor Endymion s-a îndrăgostit Luna, care îl contempla arzând de dorinţă în fiecare noapte. Şi sub dorul ei de vrajă, androginul Selenei rămase nemuritor, cu tinereţea nestinsă prins de somnul care îi purta voluptatea prin eternităţi. Destinul lui Eminescu se înalţă în umbra de palori sublunare a acestui mit, pe care el însuşi l-a atins, numind păstorul în poezia „Diana”. Aşa cum se desprinde din versurile sale, din cântecul lui de doruri neizbăvite şi melancolii fermecând veacul, imaginea poetului e una cu chipul lui aievea, acea figură a tânărului cu trăsături ce amintesc de leagănul Spiritului, de Asia, De Indiile dorului de nefiinţă, şi în care contemplativitatea şi erosul, voluptatea şi somnul se unesc să dea magia expresiei. Şi pe el l-a iubit Luna, ca pe păstorul de altădată, l-a „legat” cu firul îndrăgirii ei plină de otrăvuri şi el a căutat-o halucinant, iar profilul său se desprinde, cu această aură magică, din somnul fără de moarte care cântă „ blând şi rece”, care împrăştie văpăi de gheaţă din versurile lui şi care strecoară în sufletul nostru amarul şi pe figura noastră paloarea plăcerii”.

Acest citat, care încheie „susţinerea” feţei plutonice a lui Eminescu, este la fel de frumos ca şi cel care încheie „susţinerea” feţei neptunice a poetului din „Istoria…” lui Călinescu.