,,Ce gândește Dumnezeu-Puțină teologie” de Gabriel Liiceanu , Ed. Humanitas, oct.2022
                     ,,Nu se cuvine,  la vârsta dumitale (80 de ani n.n.), să iei numele lui Dumnezeu în deșert.”
                                                                             (Un ierarh)
  Ed. Humanitas, oct.2022

Este foarte greu să ne dăm seama ce gândește exact o persoană de lângă noi. Spiritul nostru este închis într-un corp și pentru a intercomunica, ni s-a dat cuvântul. E de mirare când mai nimerim câte ceva din cugetarea altora.

A spune însă public, într-un titlu de carte, că tu știi ce gândește Dumnezeu, adică ceea ce nu știu îngerii, heruvimii, serafimii și marile puteri cerești, este o dovadă pamtagruelică de orgoliu, autoidolatrie, frizând folia.

În spațiul românesc nu au prea existat personalități care să pună sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu sau să atace credința milenară a neamului. Nici comuniștii, a căror ideologie era fățiș atee, nu au îngăduit să fie atacată Biserica în mod deschis, recunoscându-i rolul moral și preferând o educație ateistă prin școală și  alte proceduri mai insidioase.

Ei bine, acum, în democrație, avem un caz spectacular de om de cultură, pe care mai zilele trecute l-am elogiat, fiindcă s-a aplecat asupra condiției umane și umanității și s-a declarat nemulțumit de ambele, ceea ce este parțial pozitiv, eludând însă latura nobleței ființei umane, măreția omului creat de  Dumnezeu.

Din păcate, într-o sete disperată de a se face  faimos cu orice preț, domnia sa pune sub semnul întrebării felul în care credem noi, ceilalți 85-90%, oferindu-ne în contrapondere, propriile concepții raționaliste: ,,Un Dumnezeu nu cum ni-l propun alții să credem, ci cum îl cred Eu”- afirmă domnia sa. E o cutezanță deloc rațională, dacă tot se ține de  raționalism. Desigur, ca filosof, ar trebui să știe despre rateurile raționalismului, despre șubrezenia acestuia, care nu mai este de mult timp pe tronul de altădată.

Adevărata știință și cunoaștere sunt prudente, știu că ceea ce credem azi, mâine poate fi altfel sau chiar în opunere.

Mă simt ca un copil care stă la malul mării și mai descoperă câte o scoică sao o mărgea, în timp ce marele oceamn al cunoașterii zace nedescoperit înaintea mea. (Isaac Newton)
(Cunoașterea noastră științifică e abia o picătură;  restul…un ocean. (Fr. Marie-Arouet Voltaire)

Avem îndoieleile noastre, dar e bine să ne confruntăm cu ce spun alții, fiindcă avem mari teologi și azi, să ne verificăm pozițiile. A specula pe ici și colo câte ceva care să concorde cu inepțiile proprii, a răstălmăci lucruri clare, nu e  nici filosofie, nici cunoaștere, ci trufie și -chiar altceva.

Se știe că, G Liiceanu, împreună cu Adrian Pleșu, au condus Editura Politică din vremea lui Ceaușescu, doar că al doilea e azi un om credincios, iar domnia sa  (unii îi zic Liiceheanu), un monument de găunoasă autoidolatrie. La noi,  clasa neomarxiștilor, poartă un autentic război cultural, ale cărui scopuri și teme sunt relativizarea marilor adevăruri, a tradițiilor naționale, discreditarea ideii de divinitate, promovarea sexualismului, discreditarea morală a unor segmente cât mai mari din societate, fetișizarea adevăratei culturi etc.

Din aceste miasme ideologice răsar patapievicii vremii noastre, care spun că Româna este limba pe care trebuie să încetăm să o mai vorbim sau să o folosim  numai pentru înjurături (HR Patapievici, Politice, Ed. Humanitas). Aceștia sunt ,,marii noștri scriitori” de azi, demni de Nobel, zice-se.

Gabriel Liiceanu își face reclamă cărții prin metrou, dă interviuri grămadă în librării, pe Youtube, să-l vadă lumea. Se prăpădește după faimă. Știe că ultragiază bunul simț, dar vrea să-și impună păguboasele eresuri masei imense de ,,prostime”..

Ca și Voltaire, recunoaște necesitatea de a avea un Dumnezeu, căci spune:  Vai de omul care nu are niciun Dumnezeu. Acela nu are niciun ideal. Cu astucie, îl delocalizează pe Dumnezeu, făcându-l ipotetic: Dumnezeu este infinitul din noi-  etc., etc.

De cumva am da crezare unei astfel de divinități fantomatice, ln final, ne trezim cu mâinile goale, fără vreo idee de celest, ceva în spațiul dintre zero și nimic.

Divinitatea supremă este percepută ca o iluzie a spiritului nostru, ,,care ne însoțește, de când a apărut omul” și…-atenție; ,,va dispare odată cu ieșirea omului de pe scenă” (scena lumii-n.n.).

Autorul știe, (citindu-l pe Fericitul Augustin) că ideea de divinitate este sădită în mintea noastră de când am fost creați: de când a apărut omul. Știe (de la Plutarh) că cele mai înapoiate triburi și primitivii din  toate timpurile au avut mereu ideea de dumnezeire. N-aveau garduri, nici  cetăți, bani, nu știau de comerț, dar o idee despre dumnezeire tot aveau.  Presupune însă că Dumnezeu e ceva apărut în noi undeva, hocus-pocus, pe scara evoluției umane, fără a se declara cumva darwinist sau aderent la alte curente. De aceea și face afirmația halucinantă din  ,,ISUS AL MEU” , că Dumnezeu este un onament al lui IISUS, iar lumea nu are nevoie de IISUS, ci de ornament adică de un Dumnezeu iluzoriu, ireal, fără consistența personalității și calitatea de Creator maiestuos al Universului.

Stăm să pierim de curiozitate, domnule Liiceanu. Povestiți-ne! Din ce tufiș o mai fi apărut deci omul? Din ce amebă, râmă sau de pe care crengi și… de căzătură, a devenit civilizat și savant? Sau l-o fi creat acel Dumnezeu -iluzie pe care ni-l propuneți?

Și… vom ieșim din scenă (omenirea)? Așa, ca un actor care se dă după cortină după ce și-a jucat rolul? Intuiește domnia sa, zicând că  dacă am avut un început, trebuie să fie și un sfârșit (noutate veche încă la romani). Pare mult mai simplu  decât ne spune ,,Apocalipsa” lui Ioan.

Cât despre IISUS HRISTOS, pe care îl ortografiază batjooritor cu un singur ,,I”, spune și aici că este cel mai strălucit exemplar al speciei umane. Îl admiră cu entuziasm, ca și în cartea dintâi, ISUS(sic!) al meu, dar nu-i recunoaște dumnezeirea, ci numai umanitatea. Ca și Lev Tolstoi, nu pricepe și nu poate accepta minunile, fiindcă nu are decât rațiunea la îndemână. Credința permite rațiunii să accepte, să  înțeleagă și cele nevăzute sau inaccesibile momentan rațiunii. Lasă intuiției loc în cercetare, ca un prețios instrument.

Cu rațiunea proprie, căreia îi acordă mult credit, Gabriel Liiceanu formulează despre dumnezeirea lui IISUS niște ipoteze, despre care recunoaște că nu au piloni  de credibilitate.

Cică ideea de dumnezeire i-a venit în minte Domnului IISUS treptat, iar când Petru a făcut mărturisirea din Cezareea lui Filip, IISUS s-ar fi  bucurat că s-a ajuns aici… Și că abia în Evanghelia după Ioan, IISUS se arată ca Fiu al lui Dumnezeu

Dovedind nu  puțină teologie, ci o slabă și distorsionată ,teologie”, Gabriel Liiceanu o fi uitat că Evanghelistul Luca, cel care ne-a comunicat multe lucruri neștiute, auzite și de la Preacurata Fecioară, că,  la 12 ani, copilul IISUS  știa că este Fiul Tatălui ceresc. Asta le-a spus-o Maicii sale și dreptului Iosif, când L-au aflat la Templu (Luca,2.41-50):  Nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuia să fiu? (Luca,2.41-50). Iar în primele trei Evanghelii, adeseoriavem afirmația:  Eu și Tatăl una suntem.

G  Liiceanu manifestă o mare grijă pentru viitorul neamului  și un suveran dispreț pentru norodul care se grămădește în pelerinaje sau la moaștele sfinților, care se târăște după sfinți; disprețul pentru babele care sărută afectuos icoanele…

Și nu știe marele filosof și om de cultură că pentru acești mulți, modești, blânzi și credincioși, care formează Biserica neamului românesc  ține Dumnezeu neamul nostru românesc. Da, ne târâm după sfinți, pentru că și Hristos a fost târât și batjocorit. Suferim și noi puțin în această lume, împreună cu El.

Scrieți altceva, domnule Gabriel Liiceanu! Sabordați alte teme, fiindcă aici v-ați dat măsura a tot ce aveați stupid prin cotloanele gândirii dv.

Cât despre disprețul dv. vom cita pe Petre Țuțea (apud Active News):
,,O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în Biserică, față de un Laureat de Premiu Nobel ateu – baba e OM, iar laureatul de Premiu Nobel e dihor, iar ca ateu, așa moare, ca dihor.”

prof. Vasile Găurean
Bistrița