Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

FILOZOFIA ŞI ŞTIINŢA SUB SEMNUL UNITĂŢII (II)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

FILOZOFIA ŞI ŞTIINŢA SUB SEMNUL UNITĂŢII (II)

Primit pentru publicare: 17 Iun. 2019
Autor: Dragoș NICULESCU
Publicat: 23 Iun. 2019
© Dragoș Niculescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

  1. Un cîmp unificat al cunoaşterii.

Teza existenţei şi fundamentării unei ştiinte care tindă spre globalitate, spre unitate, este susţinută şi dezvoltată de Adrian Restian în cartea “Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau Integronica”. Atingerea acestui deziderat ar fi încercată prin consolidarea ştiinţei numită Integronică, denumire care ar veni de la noţiunea de integron, a lui F. Jacob (1970), ştiinţă a proceselor de integrare şi a sistemelor hiperintegrate, aşa cum este organismul uman. Ea pleacă de la unitatea lumii în care trăim şi de la necesitatea unei perspective unice asupra acestei lumi. Este însă vorba de unitate în dublu sens, atît de unitatea ontologică a lumii înconjurătoare, cît şi de unitatea gnoseologică a cunoaşterii de către subiect a acestei lumi. Plecînd de la critica teoriei sistemice şi ciberneticii, insuficiente, la nivel particular, în pretenţia lor de generalitate şi în maniera eludării evoluţiei genetice a sistemelor, pe care le tratează exclusiv ca structuri gata formate, autorul, medic şi cercetător ştiinţific, care a introdus concepţia sistemică şi în medicina generală, susţine părerea sociologului şi filozofului francez Edgar Morin, autorul lucrării enciclopedice, în şase volume, “La Methode”, conform căreia nu există încă o teorie satisfăcătoare a procesului de autoorganizare, a evoluţiei şi a devenirii sistemelor, a modului în care sistemele apar şi dispar şi mai ales a modului în care ele se dezvoltă. Principiul ordinii şi organizării este premergător principiului integrării, complexificării şi diversificării sistemelor, care se află la baza integronicii (Restian, 1987). În sens paradigamatic kuhnian, paradigma pe care o aduce integronica este reprezentată de integrare, dar aceasta abia după ce o serie întreagă de gînditori au susţinut, în pofida dezordinii postulate de cel de-al doilea principiu al termodinamicii, un principiu al organizării care guvernează evoluţia fenomenelor spre creşterea ordinii şi organizării, după ce I. Prigogine include atît ordinea, cît şi dezordinea, prin stările succesive de aproape şi departe de echilibru, în cadrul aceluiaşi principiu şi afirmă că datorită acestor oscilaţii şi fluctuaţii dezordinea perfectă este o stare foarte rară în univers, după ce W. Pauli, prin principiul excluziunii, contestă dezordinea perfectă, impunînd chiar o anumită ordine printre particulele elementare, după ce Niels Bohr, încercînd să aplice dualismul undă-corpuscul, susţinut de L. de Broglie (1926), arată că lumea are două feţe complementare, care nu pot fi evidente simultan deoarece se exclud reciproc, după ce probabilitatea, susţinută de Maurice Merleau-Ponty (1965), atingînd un nivel maxim, se menţine sau se distruge sau după ce Max Plank (1926) afirmă că orice proces fizic sau chimic se desfăşoară în natură în sensul în care suma entropiilor tuturor corpurilor participante la proces creşte sau cel mult rămîne constantă. A. Guinier (1971) şi E. Morin (1977) au arătat că ordinea şi dezordinea sînt legate între ele şi nu este nevoie să le opunem sau supraordonăm. O altă dualitate este cea reprezentată de  continuu şi discontinuu. Aici intervine un alt aspect, şi anume informaţia, care este expresia neuniformităţii substanţei şi energiei în spaţiu şi timp. Fiind expresia discontinuităţii si a neuniformităţii, informaţia devine măsură a ordinii şi organizării, sau, mai bine spus, a noutăţii pe care o dezordine sau o reorganizare o poate aduce. La orice obiect sau fenomen putem distinge un aspect substanţial, reprezentat de masă sau de volum, un aspect energetic, reprezentat de forţă sau de cîmp şi un aspect informaţional, reprezentat de mediul în care substanţa şi energia respectivă sînt organizate în spaţiu şi timp, informaţie care se măsoară în biţi., bitul reprezentînd noutatea pe care o poate aduce un experiment cu numai două feluri de rezultate sau de organizări posibile. Semnificaţia de fond a principiului complementarităţii, formulat de Niels Bohr, care arată că discontinuitatea este complementară cu continuitatea, este integrarea, şi prin aceasta unitatea complexă a lumii, realitatea că fiecare corp din univers este integrat printr-o mulţime de legături într-o structură, într-o reţea, şi că pe lîngă celelalte cîmpuri energetice la care este supus sau pe care le generează (gravitaţional, electromagnetic), prin intermediul cîmpului informaţional el este legat de toate celelalte corpuri.

2.1. Despre structura de înfăşurătoare «întreg-parte» a Complexului multisistemic.

Format din sisteme de ordin superior şi subsisteme multiple, care se suprapun şi se leagă între ele, întregul univers prezintă un grad de organizare extrem de complex, în care integrarea tuturor aspectelor ontologice ale unei lumi, sub toate formele ei, aparţine unei integrări, unei unităţi universale globale, tutelare, despre care spuneam într-un studiu anterior: “Ideea unităţii material-spirituale a lumii stă alături de ideea multiplicităţii, constanta alături de variabilitate. Încercarea de a găsi o cale pentru surprinderea determinantelor dimensiunii unitare a lumii şi a Universului, cu toate eforturile variate şi semnificative care se depun de pe frontul cunoaşterii şi al gîndirii constructive, va suferi, din păcate, în continuare, de parţialitate, de insuficienţa şi neputinţa vizualizării şi cuprinderii problemei în întregul ei. «Întregul» teoretic al sistemului rămîne un veşnic ţel în cazul Hipersistemului universal. Şi aceasta deoarece omul, gînditorul, se va afla întotdeauna în interiorul Hipersistemului unitar, lipsindu-i, deci, posibilitatea unei viziuni exterioare, de ansamblu asupra întregului sistemic al lumii şi al Universului. Ceea ce îi stă în putinţă este doar luminarea, din interior, a cîte unui petic întunecat din cerul acestei vaste dimensiuni, pentru că oamenii, aşa cum s-a spus, sînt “puncte luminoase raţionale în imensitatea iraţionalului”. Iar capacitatea redusă de cuprindere, a demersului său, în afara poziţionării sale intrasistemice, se mai datorează şi structurii de înfăşurătoare «întreg-parte» a Complexului multisistemic, care prelungeşte diversitatea unitară din Unitate pînă la cele mai mici elemente, multiplicînd matricea structurală a Unităţii, în detaliile ei, la toate nivelurile acestui HiperComplex energetic suprapus. În această hologramă imensă, în oglinzile ei ameţitoare, ce reflectă aceeaşi figură geometrică, acelaşi tipar spaţial, omul – «inflorescenţa terminală a naturii», cum îl denumea Teilhard de Chardin – nu a putut încerca să găsească calea Marii Unităţi decît aşezîndu-se la mijloc, între «parte» şi «tot», străduindu-se să extragă, din ambele părţi, categoriile, obiectele existenţei sale, care îl cuprind şi pe care el le cuprinde, pentru a le uni. Aceasta este metoda care îi stă la dispoziţie: crearea modelului unui întreg mai mic, pe care să îl proiecteze asupra întregului mare, în iluzia că astfel va ajunge să îl atingă, în iluzia că identificarea va duce la palpabilitate, că din această suprapunere ar putea încolţi măcar o sămînţă a Marelui Adevăr. Faptul că omul lucreză cu fragmente nu reprezintă, în fond, nimic rău, accesibilitatea lui la manevre este limitată la atît, trist este faptul că el nu are nici măcar limpede conturată forma idealului pe care îl ţinteşte, dacă tot susţine că mintea lui lucrează de acum cu imagini funcţionale de structuri şi sisteme. Căci «unitatea» pe care o caută el nu este una singură; sistemul, structura căreia i se caută această unitate nu este izolată, înfăşurătoarea este prezentă şi la acest nivel ultim. El un cunoaşte realitatea cosmică a existenţei unei gigantice Structuri energetice multisistemice unitare, deci perfect ordonată şi echilibrată, total universală, prin care Unitatea Absolută, primă şi ultimă, Divinitatea, îşi menţine capacitatea optimă de funcţionare energetică. Este vorba, desigur, despre Sistemul multiciclic transcentiv, creat de Ea pentru a-i sluji Regenerării forţelor sale energetice; este vorba, deci, despre o imensă unitate, o construcţie utilitară universală, conexă Marii Unităţi constructoare şi coordonatoare. Iată că lucrurile sînt mai complicate, iată că «unitatea» nu mai este una singură şi că «unităţile» apar, ca în urma unui plan regizat de un maestru, corelate, subordonate şi supraordonate într-un perfect angrenaj multistructurat. De aceea, gînditorii ar trebui, mai înainte de a aplica demersuri teoretice, analize spectrale, disecţii pe organisme conceptuale, evaluări fixe şi dinamice, autonome sau integrator-evoluţioniste, să îşi limpezească imaginea obiectului cercetării şi explicaţiilor lor. Bucuroşi că au găsit frumuseţea fizicii metafizice a întregului şi a părţii, ei scapă din vedere – dar vor trebui s-o înţeleagă – că «unitatea» pe care o caută este alcătuită, la rîndul ei, din mai multe părţi şi servicii la fel de unitare, că privesc cu ochii larg deschişi din interiorul unei Hiperstructuri ermetice, precise, în sus, către cupola ei luminoasă”.

2.2. Dualitatea continuu – discontinuu, dualitatea ordine – dezordine şi raportul informaţie – incertitudine.

Dualitatea continuu – discontinuu , ca şi dualitatea ordine – dezordine, aparţine acelei unităţi şi lupte dintre contrarii, care se află la baza continuei transformări a universului. În acord cu teoria gestaltistă, aplicată nivelului de organizare a materiei dintr-o mulţime de subsisteme de ordine diferite, se vorbeşte despre “superizare”, procesul de superizare fiind fenomenul prin care subsistemul de ordin superior dobîndeşte proprietăţi emergente, adică proprietăţi care nu aparţin subsistemelor din care este format, ci derivă din interacţiunea dintre ele. Iar dacă informaţia este expresia ordinii şi organizării, cum fiecare sistem reprezintă o unitate organizatorică, rezultă că fiecare sistem cuprinde, pe lîngă substanţa şi energia din care este format, şi o anumită informaţie, deci posedă şi o anumită cantitate de energie informaţională, care exprimă gradul de organizare a unui sistem şi care poate fi măsurată. După cum arată Claude Shannon (1948), formula informaţiei este identică cu formula entropiei, descoperită de L. Boltzamnn, iar Octav Onicescu (1979) consideră această formulă a energiei informaţionale ca funcţie de probabilitatea de apariţie, în cadrul existenţei şi evoluţiei sistemului, a unui eveniment. Deci informaţia este purtătoarea acelei forme de energie care exprimă apariţia unui eveniment nou, a unei schimbări în starea energetică de pînă atunci a sistemului. Se observă că, de fapt, informaţia conţine o formă de energie secundă, derivată din energia de stare a sistemului, aflată în evoluţie, energia de stare sau de proces a sistemului naputînd fi depăşită de energia informaţională. Asupra rolului şi formei de depozitare a acestei energii noi am mai vorbit în cadrul Teoriei Înaltului Determinism Energetic, la descrierea cîmpului transcentiv. Raportul informaţie-incertitudine: informaţia pe care o aduce un eveniment este egală cu noutatea pe care o conţine sau cu incertitudinea pe care o înlătură; cu cît evenimentul va fi mai probabil, cu atît el va aduce o informaţie mai mică şi cu cît va fi mai puţin probabil, cu atît el va aduce o informaţie mai mare. Ca şi substanţa şi energia, informaţia poate avea şi ea mai multe aspecte: noutatea obiectivă, care depinde de posibilităţile de organizare şi de reorganizare ale sursei, structura şi modularea semnalelor, incertitudinea pe care o înlătură în destinatar şi, în sfîrşit, un aspect care priveşte valoarea şi semnificaţia pe care o are pentru destinatarul respectiv. Din această cauză, şi disciplinele care au ca obiect de lucru informaţia sau care o utilizează informaţia în mod capital o privesc din puncte de vedere foarte diferite. Ştiinţele tehnice o privesc mai ales din punctul de vedere al posibilităţilor de emisie ale sursei şi al volumului de recepţionare al destinatarului. Cibernetica priveşte informaţia mai ales din punctul de vedere al proceselor de reglare şi de  autoreglare, ea fiind tocmai ştiinţa care studiază modul de transmitere, preluare şi stocare a informaţiilor. Semantica priveşte informaţia mai ales din punctul de vedere al semnificaţie pe care o are, iar unii autori pledează pentru o teorie semantică a informaţiei.

2.3. Principiile de care trebuie să ţinem seama în abordarea sistemelor complexe.

Considerăm important de trecut în revistă, pe scurt, principiile de care trebuie să ţinem seama în abordarea sistemelor complexe, deci şi a macrosistemelor care fac obiectul ontologiei secunde – sistemul socio-tehnicist, socio-istoric, socio-civilizaţional: • principiul coordonabilităţii, complexe, enunţat de M. Mesarovič (1970), arată că reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă, din cauză că fiecare subsistem are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme fără a ţine seama- sau chiar intrînd în competiţie cu celelate subsisteme. Astfel, este necesar un sistem coordonator, care să rezolve, în interesul unităţii şi integrităţii sistemului, contradicţiile şi conflictele care apar între diferitele subsisteme la nivel local;

– principiul incompatibilitaţii, formulat de L. A. Zadeh (1973), arată că, cu cît complexitatea sistemului este mai mare, cu atît scade posibilitatea de a-l descrie în mod riguros, pînă la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud reciproc. Iar pe măsură ce sistemul devine tot mai complex, relevanţa modelului devine tot mai mică; • principiul optimalităţii, formulat de F. Stănciulescu (1982), arată că, dacă un subsistem al unui sistem complex nu este optimal în relaţiile sale cu celelalte subsisteme, atunci nici sistemul complex nu mai este optimal. Pentru a putea respecta acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi sacrifice optimalitatea ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi izolate, pentru a asigura optimalitatea sistemului complex din care fac parte;

– principiul de incertitudine, formulat de F. Stănciulescu (1982), relevă că, într-un sistem complex, compus din mai multe subsisteme intercorelate, starea unui subsistem şi interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan determinate numai pînă la un anumit grad de acurateţe. Acest principiu ar putea fi pus pe acelaşi plan cu teorema de indecidabilitate a lui Gödel sau cu principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, din fizica cuantică. După cum se observă, dificultaţile care intervin în cunoaşterea şi controlul sistemelor complexe provin atît din caracteristicile lor cantitative, date de numărul mare de elemente din care sînt alcătuite, cît şi din aspectul calitativ, al specificului funcţionării acestor elemente sau subsisteme.

2.4. Teoria sistemică, între ordine, dezordine şi catastrofă.

1. Restian, citîndu-l pe Grunberg (1977), spune: “Chiar şi teoria sistemelor recunoaşte că, în funcţie de mulţimea elementelor, de relaţiile cu mediul, de factorul timp, de coeficientul de complexitate şi de natura relaţiilor dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire, sistemele pot fi finite sau infinite, închise sau deschise, statice sau dinamice, simple sau complexe, determinate sau probabiliste, liniare sau neliniare şi aşa mai departe”. Teoria sistemică, extrem de valoroasă în ceea ce priveşte descrierea şi studiul funcţionării sistemelor, deşi este un instrument bun de abordare a lumii, prezintă, în afara limitelor generaliste şi nongenetice menţionate anterior, chiar limite izvorîte din natura existenţială a sistemelor la care se referă, cum sînt acelea izvorîte din faptul că posibilitatea descrierii exacte a unui sistem scade odată cu creşterea complexităţii, pînă la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud reciproc sau din caracterul integrativ al sistemelor, din faptul că sistemele, întrepătrunzîndu-se atît de mult, graniţele dinte ele se estompează şi devin mai vagi. L. A. Zadeh chiar vorbeşte despre “sistemele vagi”, care sînt formate din elemente care nu aparţin în totalitate- sau care aparţin, în acelaşi timp, la mai multe sisteme, implicate într-o functionalitate a siţuaţiilor intermediare, situaţii denumite grade de apartenenţă. Există totuşi o contradicţie majoră între sensul evoluţiei boltzmanniene a sistemelor spre o stare de dezordine maximă, corespunzînd creşterii de entropie, conform formulei S = klogPn, unde Pn reprezintă probabilitatea elementelor n de a se afla într-o anumită stare şi evoluţia unor fenomene şi sisteme către ordine şi organizare, către o distribuţie uniformă şi omogenă, cu scăderea pînă la minim a entropiei lor. Împotriva celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creşterea entropiei, adică a dezordinii şi dezorganizării, deci a ireversibilităţii fenomenelor şi a asimetriei timpului, care marchează diferenţa dintre trecut şi viitor, teoria generală a sistemelor nu poate să explice şi să depăşească acest impas, dilemă care vizează, finalmente, modul în care sistemele apar şi persistă cel puţin o anumită perioadă de timp. Sinergetica este o ramură a teoriei sistemelor care studiază autogenerarea acestora, ca urmare a fenomenelor de cooperare, prin tranziţii de fază, fenomene critice, catastrofe etc. Ea apelează la teoria catastrofelor, elaborată de R. Thom în 1972 şi care studiază tocmai sistemele în care anumite puncte ale sistemului, care pot fi numite puncte de bifurcaţie, încetează de a mai fi stabile, apărînd o discontinuitate, o catastrofă. Şi din nou ne confruntăm cu impasul ordine-dezordine, căci unele catastrofe pot duce la apariţia unei stări de dezordine, dar altele pot duce la apariţia ordinii, plecînd de la dezordine, alegere pe care motivul restructurării bruşte a sistemelor, în care ele încetează de a mai fi stabile, nu o duce pînă la o ipostază certă şi explicabilă.

În legătură cu reglarea sistemelor prin prevenirea erorilor, A. Restian utilizează exemplul semnificativ al funcţionării şi reglării organismului uman prin intermediul mecanismului de feed-before. El spune: “Jocul presupune existenţa a cel puţin doi parteneri, care intră în competiţie. Între organism şi mediu competiţia se desfăşoară pentru ordine şi dezordine. Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, mediul tinde să reducă ordinea şi să crească dezordinea, dar, prin intermediul mecanismului de feed-before, organismul caută să-şi păstreze şi chiar să-şi crească ordinea şi organizarea. Ordinea pe care o pierde organismul este preluată ca dezordine de către mediu, iar dezordinea pe care o pierde mediul este preluată ca ordine de către organism. Jocul dintre organism şi mediu este, deci, un joc cu sumă nulă, în care tot ce pierde un partener este preluat de către celălalt.

Referitor la sistemele disipative, adică sistemele care îşi cresc ordinea pe seama mediului înconjurător sau a altui sistem din mediul înconjurător, despre a căror entropie I. Prigogine arată că scade pe seama creşterii entropiei mediului, şi referitor la cel de-al doilea principiu al termodinamicii, acest principiu se referă la sistemele închise, adică la sistemele adiabatice, care sînt sisteme ideale, sisteme care nu există în realitate. Extinderea, de către R. Clausius, a acestui principiu asupra întregului univers a condus la o situaţie paradoxală pentru că dacă, în conformitate cu primul principiu al termodinamicii, energia universală rămîne constantă, în conformitate cu cel de-al doilea principiu al termodinamicii, entropia universului tinde să crească la maximum. După cum spuneam, extinderea principiilor la nivelul întregului univers le aşează pe poziţie de contradicţie, pentru că, dacă energia rămîne constantă şi nu se pierde nici un fel de energie potenţială, dacă nu se realizează nici o pierdere irecuperabilă de lucru mecanic potenţial, atunci entropia nu poate să crească. Deşi cercetătorul este tentat foarte uşor să alunece în generalizare, de cele mai multe ori greşită a conceptului său teoretic, şi deşi el însuşi a generalizat entropia gazului ideal asupra gazului real, care nu este adiabatic, Max Plank a ridicat obiecţii severe faţă de afirmaţiile lui R. Clausius, afirmînd că energia şi entropia universului nu au nici un sens, deoarece astfel de mărimi nu pot fi definite riguros. Construit însă pe aceste noţiuni şi pe extinderea abuzivă a celui de-al doilea principiu termodinamic la sistemele deschise ale lumii reale, acest paradox a generat, la rîndul lui, alte paradoxuri, aşa cum este moartea termică a universului sau paradoxul biologic şi al existenţei sistemelor în general.

Sesizarea, de către A. Restian, cu fineţe, a legăturilor dialectice dintre ordine şi dezordine este extrem de utilă în cazul raportului subsisteme – suprasisteme, căci ordinea generală a suprasistemului este mult mai importantă şi mai stabilă decît dezordinea trecătoare produsă de transmiterea informaţiei şi procesele de reglare. Din această cauză, sistemele biologice demonstrează poate cel mai bine faptul că o creştere a entropiei unor sisteme poate fi folosită pentru creşterea negentropiei suprasistemului din care ele fac parte. Referitor la modalitatea de structurare a sistemelor complexe, se vorbeşte, în domeniul integronicii, adică al integrării ştiinţelor, de o ordine optimală, care este acea ierarhie de integroni, de care vorbeşte F. Jacob (1970). Ea vizează construirea sistemelor complexe într-un mod mult mai sigur şi mai economicos, din unităţi mai mici, care se asamblează apoi, pe seama afinităţilor dintre ele, în unităţi mai mari. Celulele care dau naştere ţesuturilor, fac şi ele parte din această ierarhie de integroni. Această agregare selectivă urcă de la celule la fiinţa animală şi umană şi are la bază relaţii de atracţie, de respingere, de indiferenţă sau de ignorare, prin combinarea cărora pot apare o mulţime de tipuri de combinaţii posibile.

2.5. Integrarea ştiinţelor sau Integronica.

Integrarea ştiinţelor sau Integronica se fundamentează pe baza principiului integrării universale, care derivă din principiul ordinii şi organizării, a cuprinderii sistemelor şi subsitemelor într-un complex de relaţii şi supraordonări. Fiecare sistem tinde să-şi realizeze atît propriul maxim de organizare, cît şi, în acelaşi timp, să se integreze cît mai bine în sistemul superior. Tendinţa de a se organiza în sisteme din ce în ce mai complexe, înseamnă că, pe lîngă organizare, fenomenele tind şi spre o integrare din ce în ce mai complexă. După cum a arătat şi Leibniz, integrarea reprezintă, spre deosebire de derivare, operaţia de trecere de la fenomenele locale la cele generale. Se vorbeşte, în cazul integrării, de funcţionarea ei pe baza procesului de superizare, adică de trecere de la o mulţime de sisteme inferioare la un sistem superior, aşa cum ar fi trecerea de la o mulţime de atomi la o moleculă. În felul acesta, pe lîngă organizarea pe orizontală apare şi o organizare pe verticală. Iar întorcîndu-se la emergenţă, pe lîngă proprietăţile rezultate, orice sistem are o proprietate emergentă, care nu aparţine, neapărat subsistemelor sale; după cum arată M. Bunge (1984), orice sistem ierarhizat are cel puţin o proprietate emergentă. Fiecare sistem ierarhizat, aparţinînd unui nivel, este format din sisteme care aparţin nivelului subiacent. Şi, în sfîrşit, la rîndul lui, fiecare sistem ierarhizat aparţine unui palier de organizare a materiei. Fiecare particulă există prin intermediul celorlalte, iar particulele materiale nu pot exista ca entităţi distincte; ele sînt inseparabil legate între ele. G. F. Chew arată că o particulă este ceea ce este numai pentru că ea coexistă cu toate celelalte. J. C. Miller susţine că fiecare particulă, oricît de mică ar fi, poartă în ea caracterul întregului. Constantin Noica arată că întregul stăruie în părţile sale, proprietăţile elementelor trebuind raportate şi ele la sistemul din care fac parte, iar P. Teilhard de Chardin afirmă că părţile nu pot exista singure, că materia a evoluat spre o integrare şi o complexificare continuă. Dar dacă organizarea duce la integrare şi integrarea la complexificare, aceasta determină şi ea diversificarea. Exemplul cel mai bun de diversificare este reprezentat de sistemele biologice, care, fiind cele mai complexe, sînt şi cele mai diversificate sisteme. Aşa cum am arătat anterior, contestăm categoric susţinerea tezei hazardului, ca şi a capacităţii de autoorganizare şi autogenerare absolută a sistemelor, deci a autodeterminării necondiţionate, a existenţei unui determinism exclusiv imanent al fenomenelor, şi susţinem, în schimb (v. TÎDE), funcţionarea Autodeterminării controlate, concept transcentiv care marchează limitele unei libertăţi imanente a calităţilor spirituale şi a fenomenelor ontologice de strat (cele aparţinînd Fluxului transcentiv), permise şi încurajate, dar în acelaşi timp îngrădite, ghidate şi călăuzite către un optim energetic regenerator. De aceea, ne opunem radical abuzului şi erorii pe care le comite J. Fowles prin afirmaţia că hazardul este legea fundamentală a universului, părere privită cu rezervă şi de A. Restian. În sprijinul concepţiei noastre, menţionăm pe A. Einstein, care susţinea, în 1934, că în spatele legilor şi al regulilor statistice trebuie să se afle, totuşi, nişte legi determiinste, şi pe S. Freud, care susţine că nici un fenomen psihic un este întîmplător, fără o cauză precisă.

Integronica, prin demersul pe care îl promovează, de unificare a ştiinţelor într-un domeniu integrator, militează, ipso facto, întru vizarea realităţii ample, care este unitatea lumii. În acest demers, interferenţa, chiar suprapunerea filozofiei cu ştiinţa pozitivă este inevitabilă, căci filozofia, fără a beneficia de concreteţea şi dezvăluirile cercetărilor fizico-ştiinţifice, nu se poate impune cu pertinenţă în chiar propriul ei cîmp de acţiune, care este cel al analizei şi sintezei speculative şi pozitive, iar ştiinţa, fără aportul supraveghetor interpretator şi integrator al studiului gnoseologic, epistemic şi metafizic, îşi pierde, în sens teleologic, rostul, rămîne lipsită atît de instrument de control, cît şi de proiecţia superioară a rezultatelor sale în orizontul ontologic al condiţiei fiinţei umane plasată în context universal, aflată în căutarea fundamentului ultim. Căci unitatea lumii, integrată unităţii universului, ce înseamnă altceva decît transcendentul tutelar, decît Adevărul unic şi absolut ? Sub această tăcută, dar permanent activă, irepresibilă dominantă a unităţii, efortul, implicit unitar, ştiinţifico-filozofic al cercetătorilor şi gînditorilor, cu înaltele sale coordonate axiologice şi valorizatoare, s-a înscris pe un drum eroic neobosit, spre potenţialitatea unei lumini parcă din ce în ce mai apropiată, mai împlinătoare. Multiple au fost etapele acestei susţinute căutări ale conştiinţei umane marcate atît de incertitudini, de contestări, cît şi de succesul unor rezultate teoretice închegate, dar poate niciodată epuizate, clasate în sfere definitive. Pînă nu demult, cele patru forţe fundamentale (electro-magnetică, gravitaţională, nucleară slabă şi nucleară puternică) erau considerate independente, deşi forţa electromagnetică a rezultat, ea însăşi, din unificarea forţei electrice cu forţa magnetică. H. C. Oersted şi M. Faraday au remarcat că între cîmpul magnetic şi curentul electric există o anumită independenţă, iar J. C. Maxwell a realizat apoi unificarea celor două forţe, arătînd astfel, încă din 1865, că este posibilă unificarea unor forţe fundamentale. Nu vom intra în detaliile ştiinţifice ale acestor căutări, ne-am abate de la scopul prezentului studiu, vom trece doar în revistă aceste etape, în datele lor esenţiale. Problema relaţiilor şi a unificării celor patru forţe fundamentale a preocupat pe foarte mulţi fizicieni Ea nu a înregistrat însă un progres considerabil decît în 1967, cînd S. Weiberg, S. Glashow şi A. Salam au realizat cea de-a doua unificare, arătînd că forţa electromagnetică şi forţa nucleară slabă sînt, de fapt, două aspecte ale aceleiaşi forţe electroslabe. A urmat perioada aşa numitelor teorii de etalonare, care au adus în  discuţie existenţa unui nou tip de particule, particulele de etalonare. Cu ajutorul acestui tip de teorii, H. Weyl, în 1918, a încercat să unifice forţa electromagnetică cu forţa gravitaţională, iar în 1967, S. Weinberg, S. Glashow şi A. Salam au arătat că, cu ajutorul unei astfel de teorii de etalonare, se poate realiza unificarea forţei electromagnetice cu forţa nucleară slabă. Intră în calcul particula mesager. Particula mesager a forţei electromagnetice este fotonul. Pentru unificarea forţei electromagnetice cu forţa nucleară slabă era necesară existenţa unei noi particule mesager. Ea a fost denumită “bosonul vector Z3”, plecîndu-se de la “boson”, care este particula purtătoare a forţei slabe. S-a elaborat apoi o teorie a supersimetriei (avînd ca reprezentant superparticula cu viaţă foarte scurtă, sub 10-23sec), care tinde să realizeze visul lui Albert Einstein de unificare a cîmpurilor*. În 1971, S. Salam şi J. Strathdee au arătat că pentru a putea desfăşura interacţiunea dintre bosoni şi fermioni, în cadrul supersimetriei, este necesar un superspaţiu. În condiţiile acestor forţe şi la dimensiuni foarte mici, sub 10-13 cm, spaţiul nu mai are trei, ci 10 dimensiuni, din care şapte sînt ascunse prin înfăşurare, iar particulele devin nişte şnururi filiforme. Autorul lucrării mai sus menţionate, A. Restian, conchide: “Se pare că este posibilă unificarea tuturor forţelor fundamentale într-o singură forţă, sau superforţă, după cum spune P. Davies (1986). Aceasta nu ar exista însă decît la energii foarte înalte şi la dimensiuni foarte reduse. Pe măsura scăderii energiilor şi ceşterii dimensiunilor, această simetrie se rupe, ducînd la independenţa relativă a celor patru forţe fundamentale, aşa cum le sesizăm noi la nivelul dimensiunilor în care trăim”. În structura unitară a lumii se întîlnesc aspectul său corpuscular şi ondulator şi multitudinea de cîmpuri, electromagnetic, gravitaţional, informaţional, care leagă diferite corpuri, realizînd o anumită continuitate.

De asemenea, între substanţă, energie, spaţiu şi timp, care se află la baza universului, există o legătură indisolubilă. I. Newton considera masa, energia, spaţiul şi timpul ca nişte entităţi distincte. Pentru I. Newton exista un spaţiu şi un timp absolut imuabil şi etern, în care se desfăşoară fenomenele. A. Einstein* (1934) a fost cel care a arătat că nu poate exista un spaţiu şi un timp independent de substanţa şi de energia pe care le conţin, de care sînt indisolubil legate. Fiind expresia modului în care substanţa şi energia sînt distribuite în spaţiu şi timp, informaţia realizează o nouă unitate. Cele trei componente ale realităţii, substanţa, energia şi informaţia, sînt dependente unele de celelalte, ele nu pot fi niciodată complet despărţite. De asemenea, nici spaţiul şi nici timpul nu pot fi concepute fără informaţie. Divizarea, din ce în ce mai multiplă, în ştiinţe particulare, se cere, din ce în ce mai stringent, a urma drumul invers, al unificării într-o ştiinţă comună, pluri- şi interdisciplinară, în sensul abordării integrate, nefragmentare a realităţii lumii şi universului. În 1275, Raymond Lullus căuta rădăcinile comune ale arborelui ştiinţei. În 1927, Francis Bacon sublinia unitatea ştiinţelor. Apoi, Leibniz a susţinut şi el unitatea ştiinţelor, lucru menţionat şi de enciclopediştii francezi ai secolului al XVIII-lea (D’Alambert, 1751; Condorcet, 1794). În 1825, Michelet subliniază că ştiinţele reprezintă un sistem unitar, pe care îl privim separat numai din cauza limitelor noastre. Iar în 1880, M. Eminescu scria că toate ştiinţele stau într-o strînsă legătură, ca într-o reţea şi că, fără un efort prea mare, ar trebui să putem trece din fiecare punct al ştiinţei pînă la totalitatea ei. Matematica, cibernetica şi filozofia sînt legate de toate celelalte ştiinţe, între care există o devărată reţea de relaţii interdisciplinare. Aceste relaţii merg de la ştiinţele exacte spre ştiinţele umaniste, dar după cum arată M. Herivan, şi de la ştiinţele umaniste, care nu pot şi probabil că nici nu trebuie puse întotdeauna sub jurisdicţia ştiinţelor logico-matematice, spre ştiinţele exacte. După cum W Heisenberg sublinia, în 1977, faptul că ştiinţele contemporane au tendinţa de a-şi depăşi graniţele, obiectul de studiu şi metodele au început să se suprapună, au apărut o serie întreagă de ştiinţe interdisciplinare, aşa cum sînt biofizica, biochimia, neuroendocrinologia, psihoimunologia, imunogenetica etc. “Apare evidentă necesitatea stabilirii unei instanţe care, depăşind limitele diferitelor discipline particulare, să poată oferi o imagine mai profundă a unităţii acestei lumi. Această instanţă care, plecînd de la unitatea ştiinţelor şi trecînd prin diferitele ştiinţe particulare să se întoarcă din nou la unitate lor, ar putea fi reprezentată de integronică.

_________

* Albert Einstein (Premiul Nobel pentru fizică, 1921), prin Teoria relativităţii restrînse (1905), uneşte mecanica cu electromagnetismul, iar prin Teoria relativităţii generalizate (1915), extinde principiul relativităţii mişcării neuniforme, elaborînd o nouă teorie a gravitaţiei, în care gravitaţia pune în joc energii de peste 1019 GeV, devenind de fapt o supergravitaţie.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. gabriel pascu spune:

    Daca va interesează o abordare alternativă a problematicii de mai sus: https://www.facebook.com/luraveda/posts/387974925081354?__tn__=K-R
    Menționez că am fost membru fondator în Centrul de Studii pentru Științe de Graniță de pe lângă UNESCO Romania, patronat de Prof. Restian. Pe urma am fost „exmatriculat”… Cauza a fost o soluție „neortodoxa” (D. C. Dulcan) pentru cancer?!
    https://www.facebook.com/luraveda/posts/391554181390095?__tn__=-UC-R

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5