Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Focul în mitologia nervaliană

Focul în mitologia nervaliană

 

Mitul, o reconstrucţie pură a spiritului, ascunde în profunzimea sa un sâmbure al realităţii cotidiene, un detaliu aparent neimportant, în jurul căruia ţesem iluzii, metafore şi vise. Pentru Nerval, visul are efectul unui element având capacitatea de «a purifica» realitatea, dând naştere la ceea ce numim « mitul personal nervalian ». « Mitul personal este o formă a priori a imaginaţiei » (Charles Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction à la psychocritique, éd. José Corti, Paris, 1995, p.218), scrie Charles Mauron; acesta are la bază inconştientul ce dă naştere la asocieri involuntare şi la structuri obsedante. Astfel, explicăm mitul personal, raportându-ne la istoria genezei sale psihice: ceea ce este esenţial la această istorie are loc în primii ani de copilărie, când copilul se dezvoltă din punct de vedere afectiv şi imaginativ, astfel că, în momentul în care copilul ajunge la pubertate, «mitul se găsseşte în structura sa esenţială» [«le mythe se trouve dans sa structure essentielle» (Charles Mauron, op.cit., p.220)].

Nerval transformă în mit personal, obsesia focului aprins (soarele, vulcanul în erupţie, stelele etc.) şi a focului stins (focul tenebrelor ale cărui flăcări se sting treptat). Este posibil ca această obsesie pentru foc, să îşi aibă originea în amintirea ierburilor şi crengilor uscate ce erau aprinse toamna, în livada unchiului scriitorului; amintire preţioasă, păstrată cu grijă de micul Gérard. Imaginea flăcăriloe ce ard şi consumă întreaga materie, determină curiozitatea copilului, provocând în acelaşi timp un sentiment de frică: ştim că nu trebuie să atingem flăcările; şi, cu toate acestea, o dorinţă de neascultare ne stăpâneşte. Copilul care asistă pentru prima dată la acest «ritual», simte un puternic complex prometeean [Le complexe de Prométhée signifie «toutes les tendances qui nous poussent à savoir autant que nos pères, plus que nos pères, autant que nos maîtres, plus que nos maîtres» (Gaston Bachelard, La Psychanalyse du Feu)], despre care ne vorbeşte Gaston Bachelard. Mai târziu, ierburile şi crengile aprinse se vor preschimba în imaginea focului ce iese din subteran, acel «foc central» al rasei roşii, ce menţine viaţa pe pământ, acel foc revoltat al vulcanului napolitan, sau focul ascuns în mâinile Sfintei Rozalia; toate reprezentând imagini ce ţin de sfera «focului viu». Totuşi, Nerval mai este bântuit şi de ceea ce J.-P.Weber numeşte «focul stins», redat prin acele imagini din povestirile şi sonetele nervaliene ce descriu un foc ce moare treptat, un foc al tenebrelor, acea metaforă care se află la baza sonetului El Desdichado. «Soarele negru» şi «Steaua moartă», stelele de pe firmament ce par a se stinge precum lumânările de ceară, «creatura» pictată în nuanţe de verde, a cărui aripi strălucesc cu mii de reflexii schimbătoare [a créature «coloré de teintes vermeilles», dont les «ailles brillaient de mille reflets changeants» (Gérard de Nerval, Les Filles du Feu. Aurélia, p.295)] reprezintă toate metafore ale focului stins.

Steaua rămâne o modulaţie atât a focului aprins cât şi a focului stins, un element esenţial în mitologia nervaliană, deoarece scriitorul francez o vede ca pe propriul destin. În plus, trebuie menţionat că Gérard nu a ştiut niciodată cum arată mama sa. Nu există nici o gravură, şi nimeni nu a încercat să contureze trăsăturile tinerei moarte. Gérard încearcă cu disperare să dea un chip invizibilului, să stabilească un dialog între ea şi el: astfel, el ajunge să asocieze imaginea mamei moarte cu cea a zeiţei Isis, divinitate pe care o asociază la rândul ei cu simbolul stelei, astru nemuritor ce îl protejează şi îl ghidează. Este în afara oricărei îndoieli că Nerval se identifică cu fiii focului Horus şi Antéros: în sonetul Horus, mama îl preferă pe fiu în detrimentul tatălui, iar în Antéros, fiul o apără pe mamă de tatăl ce-i ameninţă pe amândoi. Obiectele care determină ura şi frica mamei şi a fiului sunt asociate zeului Kneph, stăpânul vulcanilor, simbolizând atât tată şi soţ, dar şi vulcan. Charles Mauron ne spune că «reuniunea lui Horus cu Isis, răzbunarea lui Antéros şi a mamei sale, Amalécyte, învierea zeilor de argilă pe care Myrtho şi Delfica i-au plâns mereu, toate acestea semnifică întoarcerea la comuniunea misterioasă cu imaginea maternă, şi victoria asupra celui care interzice această comuniune.» (Charles Mauron, op.cit., p.77).  

Pentru Nerval pădurea de la Valois reprezintă un fel de paradis, o geografie a sensibilului, dar şi a deziluziei şi a durerii. În acest lăcaş de legendă, bântuit de fastul vechilor regi şi de iubiri imposibile, Gérard le va aduce pe ficele focului: Aurélie, Sylvie şi Adrienne. În pădurea de la Valois, artistul va pronunţa celebra frază adresată Aureliei: «tour à tour, bleue et rose comme l’astre trompeur d’Aldebaran, c’était Adrienne ou Sylvie – c’étaient les deux moitiés d’un seul amour. L’un était l’idéal sublime, l’autre la douce réalité» (Gérard de Nerval, Les Filles du Feu, éd. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1995, p.154). Aurelia este femeia care pare a-l obseda pe Nerval, ea este precum astrul înşelător de la Aldebaran, este atât Adrienne cât şi Sylvie, dorinţă şi inocenţă, ideal sublim şi realitate. Valois, pământ matern, este pentru poet tărâmul predestinării, locul unde el speră să descifreze secretul ce leagă pe amantă de mamă.

De la Valois ne îndreptăm către Napoli, un alt loc ce ia dimensiuni mitice în gândirea lui Gérard. Aici Nerval o întâlneşte pe Octavie, dublul lui Myrtho şi Delfica, tânăra ce va juca rolul lui Isis în mitologia nervaliană. Ea este păzită de tatăl şi soţul ei, pe care ea îi percepe cu frică şi ură, imagine prezentă in sonetele Horus şi Antéros. În acest oraş, regăsim acel «foc revoltat», de o violenţă cutremurătoare, redat prin vulcanul ce s-a redeschis («le volcan qui s’est rouvert») la atingerea divinei vrăjitoare; izbucnire ce ar putea fi interpretată şi ca o revoltă a tatălui contra fiicei focului, Octavie. 

În mitologia sa personală, Nerval îi va transforma pe cei doi eroi ai legendelor orientale, Adoniram şi Hakem, în eroi ai rasei roşii, rasa Focului. Îi plasează sub semnul flăcării: Hakem «paraissait en proie à une exaltation extraordinaire; des essaims de pensées nouvelles, inouïes, inconcevables, traversaient son âme en tourbillons du feu; ses yeux étincelaient comme éclairés intérieurement par le reflet d’un monde inconnu» (Gérard de Nerval, Voyage en Orient, éd. Gustave Gratiot, tome II, 2001, p.62); în ceea ce-l priveşte pe Adoniram, evităm flacăra ochilor săi, el este un om-vulcan ce se izolează în arta sa; cuptorul său este asemenea unui vulcan de unde se revarsă un fluviu de aramă. Nerval se regăseşte atât în Hakem cât şi în Adoniram; el se împotriveşte dublului său dar şi «zeului atotputernic»: «Je retourne les dards contre le dieu vainqueur» (Gérard de Nerval, Les Filles du Feu, p.278); şi vorbind despre dublu: «j’ai pour le vaincre tout le temps qu’il m’est donné encore de vivre sur la terre» (Gérard de Nerval, Les Filles du Feu. Aurélia, p.317). Istoriile acestor doi fii ai focului îl obsedează într-atît că, în Aurélia, visele pe care le are sunt structurate pe aventurile acestor eroi orientali, şi în acelaşi timp, adaptate la subconştientul nervalian.    

Mitologia nervaliană este bogată şi inedită; fiecare imagine, fiecare simbol, fiecare mit este filtrat prin acea «realitate a visului» şi adaptat de către subconştient la nevoile spirituale ale lui Nerval: dacă acesta se gândeşte la mama sa, subconştientul va proiecta imaginea zeiţei Isis, amantă şi figură maternă; această asimilare a mamei cu amanta fiind prezentă mai ales pe plan oniric. Scriitorul oscilează între planul conştient (iubiri, amintiri, lecturi) şi gândirea primitivă, unde fantasmele prind viaţă. Totuşi, câteodată, cele două planuri se intersectează, iar amintirea se împleteşte cu visarea şi delirul, dând naştere la visele din Aurélia, la coborârea lui Adoniram în interiorul vulcanului aprins, la nebunia şi dedublarea lui Hakem, precum şi la multe alte iluzii.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5