IV. Perspective europene

Împotriva unei anumite orientări a folcloristicii româneşti ce tinde să definească autenticul creaţiei populare doar prin prisma aşa-numitei purităţi tradiţionale, înclin să cred că folclorul s-a adaptat şi se adaptează mereu la transformările economico-sociale, interpreţii preluând din rezervorul tradiţiei mijloace expresive poetice şi muzicale cărora le dau noi dimensiuni prin eliminarea a ceea ce nu este concordant cu noile funcţii ale cântecului (integrare, solidarizare, structurare socială, divertisment) care nu mai sunt în secolul al XXI-lea cele tradiţionale; în aceste condiţii, cercetarea, tezaurizarea şi imprimarea folclorului muzical devine un mijloc de relevare a frumosului şi prilej de trăire într-un climat etnic autentic – prin acesta din urmă înţelegând – aşa cum sugera şi C. Brăiloiu – filonul ţărănesc naţional la care s-au adăugat însă rămăşiţe turceşti, imitaţii evreieşti, influenţe occidentale într-un proces viu de creaţie, adaptare, inovaţie şi iradiere; în acelaşi mod, arta orală îşi reconfirmă rolul de sursă inepuizabilă de documentare şi de inspiraţie pentru compozitori.
Revenind la spaţiul prezentei cercetări se cuvine să menţionez că după terminarea studiilor la Paris, George Enescu îşi petrece o perioadă a vieţii pe meleagurile natale, perioadă despre care muzicologul George Bălan face următoarele precizări: „Vin la el o seamă de lăutari de prin părţile Dorohoiului, pe care Enescu îi pune să-şi desfăşoare întreg repertoriul. Nu mai puţin îl atrag cântările ţăranilor: doinele, baladele, jocurile se gravează adânc în conştiinţa sa muzicală. E martorul horelor de duminică şi adesea părtaş al lor. Mult de tot îl impresiona arta unei cântăreţe populare, vestită prin partea locului, Mariţa Hriboaica. De la ea învaţă Enescu să cânte din solz de peşte – între cei doi ajung să aibă loc adevărate întreceri, Enescu, în plus, se acompaniază în pizzicato cu vioara. Mai era, de asemenea, şi o altă cântăreaţă, Domnica Ferbei de la care compozitorul a învăţat o seamă de melodii populare”. Nu e, deci, de mirare că melodii populare precum Sârba lui Pompieru şi Am un leu şi vreau să-l beu au fost încrustate în nemuritoarele capodopere enesciene. Mai mult, Enescu compune însuşi melodii lăutăreşti cât mai aproape de limbajul muzical al acestora, cu o însuşire genială a detaliului, păstrându-şi libertatea de creaţie pe care o are permanent şi exponentul folclorului; astfel, Capriciul român devine o apoteoză a artei lăutăreşti, prima parte a suitei Impresii din copilărie (intitulată chiar Lăutarul) e compusă în aşa fel încât să pară o improvizaţie, iar Sonata în caracter popular românesc introduce arta lăutarilor români în patrimoniul muzicii europene şi universale. Mai mult, există presupunerea că Ravel a fost influenţat în Rapsodia de concert Tzigane de secretele artei lăutăreşti pe care le-ar fi putut afla de la prietenul său Enescu, că Yehudi Menuhin a învăţat la rândul său de la lăutarii români, influenţându-l la rândul său pe Bartok ale cărui Dansuri româneşti au devenit una din cele mai cunoscute lucrări din repertoriul universal, Rapsodia I a aceluiaşi fiind compusă chiar din cântece lăutăreşti româneşti; poate din aceste motive, Menuhin a editat un disc intitulat Apusul întâlneşte Răsăritul imprimând Sonata a III-a pentru vioară şi pian de Enescu şi muzică tradiţională indiană, sugerând similitudini şi izvoare ale melosului românesc cu cel oriental, după cum Bartok a sesizat iradieri ale doinei româneşti în spaţiul persan, turc sau arab, iar Tiberiu Alexandru a aflat melodii asemănătoare în India şi China.

Nu întâmplător, deci, Melodia românească a lui Pablo Sarasate – unul din cei mai mari virtuozi ai Europei – are un puternic şi autentic caracter arhaic dar şi oriental, din moment ce compozitorul ascultă o serie de lăutari din România – aşa cum făcuse şi Liszt a cărui relaţie cu vestitul Barbu Lăutarul – starostele format în atmosfera tarafurilor botoşănene – a devenit legendă.

Mergând mai departe, e de observat că în spaţiul central şi est-european a existat o relaţie permanentă a compozitorilor cu muzica populară: Musorgski şi Glinka erau familiarizaţi cu arta lăutarilor încă din copilărie, iar Glinka are în Ciocârlia chiar triluri asemănătoare melodiei româneşti, Stravinski proiectează în Dansul soldatului un lăutar violonist şi preia, ca şi Bartok, din arta lăutărească tehnica sferturilor de ton şi acele microintervale specifice muzicii balcanice, melodicitatea compoziţiilor lui Dvorak atestă inspiraţia folclorică, Janacek păstrează în unele compoziţii armonii tipic lăutăreşti, la fel ca şi Brahms sau Szymanovschi; relaţia se verifică şi în spaţiul românesc prin nume la fel de celebre: inspiraţia lui Ciprian Porumbescu din arta lăutarilor este certă, Ion Voicu are o minunată piesă inspirată din folclorul lăutăresc – Dimineaţa după nuntă, Grigoraş Dinicu a ajuns vestit pe mai multe continente cu Ciocârlia şi Hora staccato…

Nu este o întâmplare că o parte din melodiile de inspiraţie folclorică semnate de Janacek, Enescu, Bartok, Sarasate, Ravel, Voicu, Dinicu au fost înregistrate de Sherban Lupu şi redate circuitului european, marele interpret subliniind că: ,,prezenţa lăutarilor (în spaţiul Europei centrale şi de est – n.n.) a depăşit graniţele geopolitice şi a creat o lume coerentă şi spirituală în întreaga Europă”. Dialogul folclorului muzical românesc, inclusiv cel botoşănean, cu Europa s-a dezvoltat în timp şi poate continua în condiţiile mileniului al III-lea când România este integrată în Uniunea Europeană şi când numeroase comunităţi româneşti trăiesc şi muncesc în ţări ca Italia, Spania, Franţa, Germania, Grecia, Cipru …. şi pe alte filiere, în primul rând prin ansambluri, orchestre şi tarafuri devenite deja foarte cunoscute în ultima jumătate de secol. Dintre acestea, la loc de frunte este situată Orchestra populară Rapsozii Botoşanilor care în 2010 îşi va aniversa 4 decenii de activitate şi care a devenit reprezentativă în perimetrul promovării folclorului muzical în judeţ, în ţară şi străinătate, dovadă că chiar în această toamnă – al doilea an consecutiv – este invitată la marele Festival internaţional Cerbul de Aur de la Braşov. Fără a fi o formaţie supradimensionată – în structura ansamblului sunt în prezent 20 instrumentişti şi 6 solişti vocali, orchestra botoşăneană numără în rândurile ei performeri ai instrumentelor muzicale: Ciprian Potoroacă şi Doru Farcaş – vioară, Constantin Mândrişteanu şi Vasile Viţalaru – trompetă, Costel Burcea şi Dorel Crâşmăreanu – ţambal, Mitică Stefan – fluier, Ion Oloieru – acordeon, Relu Palade – clarinet şi câteva voci de prestigiu: Petronela Rusu, Laura Ştefănescu, Dan Doboş, Elena Mândrescu, Cornelia Ciobanu, Sofia Vicoveanca, în anii trecuţi prestigiul colectivului fiind asigurat şi de alţi talentaţi interpreţi: Daniela Condurache, Laura Lavric, Anton Achiţei, Mina Pâslaru, Mihaela Ciutac, Vasile Ursache, Aurel Amarandei …

Aflată sub bagheta unui adevărat campion al performanţelor profesionale şi manageriale – l-am numit pe directorul şi dirijorul Ioan Cobâlă – orchestra a participat la toate marile concursuri şi festivaluri de profil din ţară iar peste hotare a concertat în ţări europene precum Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Serbia, Franţa, Anglia, Finlanda, Polonia, Bulgaria, Italia, Spania, Germania, dar şi în Asia, Africa şi America. Specialişti şi personalităţi precum Emilia Comişel, Smaranda Oţeanu, Marioara Murărescu, George Sârbu, Speranţa Rădulescu, Dumitru Chiriac, Gheorghe Oprea, Grigore Vieru, Emil Loteanu, Nicos Theodorakis au exprimat în timp aprecieri elogioase la adresa dirijorului, soliştilor şi orchestrei, acest colectiv artistic având şi meritul de a trudi la formarea unor tineri interpreţi care au ajuns deja cunoscuţi şi recunoscuţi: Loredana Călin şi Iustina Irimia, Andrei Maxim şi Claudia Chiraş, Robert Mironică, Adelina Fulga, Simona Mazăre, Ioana Burlacu şi alţii. Concomitent, un ansamblu muzical tânăr dar performant activează la Dorohoi – Orchestra Mugurelul a Clubului copiilor şi elevilor, dirijată de Marcel Dupu – şi a devenit deja cunoscut în ţări europene precum Ucraina, Franţa, Bulgaria, Spania, Danemarca … aşa cum s-a întâmplat şi cu taraful botoşănean Datina condus de Constantin Lupu, dirijor şi interpret care mai are şi meritul de a fi publicat câteva culegeri de folclor muzical botoşănean din care unele piese au fost selectate şi interpretate de celebrul solist american Sherban Lupu în marile săli de concerte din Stockholm, Viena, Londra sau Lisabona, dirijorul botoşănean menţionat imprimând un album cu muzică veche din Moldova de Sus (colecţia Ethnophonie) care a fost premiat de Academia Charles Cros din Franţa.

În condiţiile în care încă din secolul trecut interesul pentru eposul popular în proză sau versuri s-a estompat, folclorul cu funcţii rituale intră în repertoriul pasiv, iar cel ceremonial se modifică prin părăsirea originalităţii, partea cea mai rezistentă a creaţiei şi artei populare botoşănene – melodiile populare, dansurile tradiţionale de o mare originalitate practicate de ansambluri înfiinţate încă din 1929 (Tudora) sau 1936 (Flămânzi), datinile şi obiceiurile de iarnă atât de diverse în satele noastre (Vorona, Corni, Coşula, Conceşti, Hlipiceni, Avrămeni, Vf. Câmpului), produsele artei populare rezultate din prelucrarea lemnului, lutului, firelor textile, pielăriei – poate rămâne în continuare un ambasador credibil al spiritualităţii româneşti aflată în prezent într-un dialog dramatic cu experienţa europeană actuală atât de îndepărtată de lumea datinilor şi obiceiurile ancestrale.