FRAGMENTE DIN BIOGRAFIA LUI NICU A. STOEANOVICI

(ULTIMUL BOIER DIN VLĂSINEŞTI)

Datorăm şansa de a ne putea adresa revistei „Luceafărul” cu textul de faţă distinsei Doamne prof. Marguerite Nasta, fiica reputatului boier, în prezent rezidentă în capitala Belgiei, ale cărei amintiri tulburătoare o readuc tot mai des pe meleagul unde, sub ocrotirea caldă a părinţilor, şi-a trăit o parte din frumoşii ani ai copilăriei şi adolescenţei, împreună cu fratele şi surorile, precum şi cu verişorii şi verişoarele, a căror prezenţă, vară de vară, în acest colţ de rai, genera clipe de încântare în obişnuitele sejururi la Vlăsineşti. Iar acest paradis era patronat de părintele Domniei Sale, NICU A. STOEANOVICI, a cărui icoană o urmăreşte şi acum, la Bruxelles, după 36 de ani de la trecerea în eternitate.

Am în faţă rezumatul unui volumaş de „Memorii” (pe care le-a scris eroul acestor pagini pe patul de spital, în ultimele luni de viaţă, ulterior dactilografiate de un bun prieten al său, avocatul Scutelnicu), remis nouă de Doamna Nasta, cu rugămintea de a-l propune spre publicare, pentru ca, astfel, să fie cinstită memoria celui care a jucat un rol de seamă în viaţă socială şi politică a comunei Vlăsineşti şi a fostului judeţ Dorohoi, din prima jumătate a secolului trecut. Ceea ce şi facem!

 „Născut la Iaşi, la 1/13 februarie 1888, Nicu Stoeanovici provine dintr-o familie numeroasă, alcătuită iniţial din 12 copii, dintre care au supravieţuit nouă (amintim printre copii pe Finareta Burghele, mama chirurgului acad. Th. Burghele, şi pe Constantin Stoeanovici, jurist, timp de mai mulţi ani decan al Facultăţii de Drept). Primii trei au decedat la o vârstă fragedă: un fiu (Pavel) şi două fete (ale căror nume sunt necunoscute), înmormântate într-un cimitir aflat în curtea bisericii din Vlăsineşti. Tatăl său – Alexandru Stoeanovici – era proprietarul unei moşii de 1665 hectare la Vlăsineşti, judeţul Dorohoi şi, în acelaşi timp, poseda mai multe case de pe strada Gh. Asachi din Iaşi, unde s-a născut Nicu. Copiii îşi petreceu iarna la Iaşi, iar vara la Vlăsineşti. La moartea tatălui, fiecare dintre copii primeşte 183 de hectare, la Vlăsineşti, dar o parte din fete vor ceda pământul fiilor, în schimbul unor sume de bani.

Nicu Stoeanovici urmează cursurile claselor primare acasă, iar cele ale învăţământului secundar la Liceul Internat din Iaşi, unde, în această perioadă, era director profesorul de matematică Gh. Lascăr, dascăl foarte sever, dar deosebit de corect.

În 1905, N.S. rămâne orfan de mamă, iar în anul 1907 – anul revoltelor ţărăneşti -, îşi pierde şi tatăl. După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, unde frecventează regulat cursurile primilor doi ani ale profesorului Grigore Dumitrescu. La vremea Primului Război Mondial, în al treilea an de facultate, este concentrat la Iaşi, urmând să fie încorporat în regimentul de escortă regală, în escadronul comandat de Mihai Negruzzi şi, mai târziu, în regimentul 7 Roşiori, comandat de colonelul Cătuneanu. În acelaşi timp, el urmează cursurile universitare, iar la sfârşitul stagiului militar obţine gradul de sergent major. În anul 1910, cunoaşte o nouă tragedie în familie, pricinuită de sinuciderea fratelui său mai mare, Alexandru Stoeanovici (de profesie avocat ), fiinţă de care fusese foarte legat. După terminarea licenţei cu bile albe la Universitatea din Iaşi, pleacă la Paris, împreună cu fratele său Constantin Stoeanovici şi îşi susţine, în anul 1913, teza de doctorat la Universitatea de Drept din Paris, având ca temă „La validite des actes de l`heritage apparent en droit francais et en droit roumain” („Validitatea actelor unei moşteniri aparente în dreptul francez şi în cel românesc”). Studiile universitare la Paris au durat trei ani şi, înainte de a-şi susţine teza, reuşeşte toate examenele cu bile albe şi bile roşii, având ca îndrumător de teză pe profesorul E. Girard.

Îşi începe, apoi, cariera de avocat, de îndată ce se întoarce de la Paris, fiind numit ca stagiar la baroul din Dorohoi, mai înainte de a fi transferat la Iaşi. În 1913, este concentrat şi obligat să plece în Bulgaria, iar, ulterior, în urma aplanării conflictului din acest război, obţine gradul de sublocotenent. Pasionat de politică, se înscrie în partidul lui A. Marghiloman şi devine, în anul 1919, prefect al oraşului Dorohoi, funcţie pe care o va ocupa timp de opt ani. După încetarea funcţiei de prefect al oraşului Dorohoi, N.S. va fi ales deputat din partea acestui oraş. Timp de mai mulţi ani, continuă activitatea de avocat, mai ales la Iaşi şi în alte oraşe din Moldova.

Se căsătoreşte, în anul 1922, cu Georgette Diamandi, fiica lui Georges Diamandi şi a Mariei Simionescu Râmniceanu. Din această primă căsătorie, va avea două fete: Sonia, născută în anul 1924, căsătorită, ulterior, cu Neculai Brătianu (fiul lui Radu Brătianu), decedată în anul 1992, şi Magda, născută în 1926, căsătorită cu inginerul Alexandru Mişu.

 Prima căsătorie nu durează prea mult… După un divorţ, în 1929, se căsătoreşte, pentru a doua oară, cu Olga de Burbure de Wesembeek, ruda lui, de origine belgiană. Căsătoria are loc la Dersca, în România. Din această a doua căsnicie va avea doi copii: Alexandru Sacha Stoeanovici, născut la iaşi în anul 1930 şi Finarette Marguerite Stoianovici (o redare greşită a numelui la notariatul din Iaşi, care a transcris numele cu i în loc de e), născută la Iaşi, în anul 1934, căsătorită cu profesorul Mihai Nasta (având actualmente rezidenţa în Belgia). În anul naşterii fiului său, Sacha (1930), este victima unui grav accident, care-l împiedică să desfăşoare orice fel de activitate timp de opt luni şi care i-a provocat o infirmitate pentru restul vieţii (o penibilă claudicare). În acelaşi an, pierde un unchi, pe Eugen Uhrinovski, director general al Băncii Uniunea Română.

  După moartea lui A. Marghiloman, se înscrie în Partidul Liberal şi este ales vicepreşedinte al acestui partid, în oraşul Dorohoi. Continuă să activeze în cadrul Partidului Liberal, astfel încât ia parte la campania electorală şi, în anul 1933, este numit la Ministerul Justiţiei – în calitate de deputat -, în subordinea ministrului Victor Antonescu. Între 1939 – 1944 (anii celui de Al Doilea Război Mondial), îşi continuă activitatea juridică mai ales la Dorohoi, fiind nevoit să se refugieze, în primăvara anului 1944, în comuna Prundu, judeţul Giurgiu. [Menţionez aici, printre datele care nu figurează în „Memoriile”lui Nicu Stoeanovici, un eveniment care l-a marcat în mod deosebit: separarea prin divorţ de Olga (care, ulterior, se va recăsători la Bucureşti cu generalul Ion Florescu)].

În 1949, primeşte domiciliu obligatoriu, în mod ilegal. În fapt, decretul prevedea impunerea domiciliului obligatoriu acelor proprietari care, la data de 1 martie, se găseau pe moşiile lor, ori, la această dată, N.S. se afla încă la Dorohoi. Cum, la un interogatoriu, a fost întrebat unde îşi va alege domiciliul obligatoriu, el a optat pentru oraşul Roman (unde va locui împreună cu fiul său Sacha şi cu familia Edouard şi Marguerite de Burbure de Wesembeek). Într-o cameră oferită de un prieten mai vechi, preotul Zăvoianu, a dus acolo o existenţă destul de liniştită, până în anul 1952… Atunci, la vremea Deniilor, cam pe la 1 noaptea, şi de aici încolo reproduc descrierea evenimentelor redată cu o precizie mişcătoare în manuscrisul lui N.S…
,,… a bătut la uşă şeful Miliţiei oraşului Roman, care mi-a spus că a venit să-mi facă o percheziţie. Cum nu a găsit nimic suspect, mi-a spus să mă îmbrac, adăugând apoi că voi fi condamnat pentru un delict politic, care prevede pedepsirea tuturor celor care în trecut au fost deputaţi sau prefecţi. Mi-a precizat că trebuie să las acasă orice obiect preţios – inclusiv banii -. Am fost , deci, dus la securitate şi lăsat în camera de gardă a ofiţerului de serviciu. Dimineaţa, mi s-au luat bretelele, şireturile, cravata şi am fost transferat într-o casă bombardată, pus într-o cameră din pod, unde am stat până seara, fără să mi se dea nimic de băut sau de mâncat. La şase seara am fost îmbarcat într-un camion (legat de mâini şi de picioare), împreună cu un preot, care mai făcuse cinci ani de închisoare administrativă. După o noapte de călătorie, am fost duşi la penitenciarul oraşului Bacău, unde am stat câteva săptămâni. Cu acest prilej, mi s-a întocmit un dosar, alcătuit de un anchetator având gradul de locotenent, pe care, mai târziu, am aflat că-l chema Burghele. Acest anchetator căuta elemente capabile de a mă încadra într-un articol de H.C.M., din care avea să rezulte că eu aş fi u n a d v e r s a r d e c l a r a t a l g u v e r n u l u i, că fac parte din Partidul Liberal, partid posedând un program opus partidului aflat, actualmente, în fruntea ţării. În momentul în care am încercat să-i explic că Partidul Liberal, condus de C.I.Brătianu, admite existenţa mai multor programe, mi-a tras două palme… Nemulţumit de comportarea mea, mi se dă numai un singur rând de schimburi în decursul celor câteva săptămâni…”.

Ulterior, N.S. este transferat la Iaşi, la o închisoare aflată în apropierea grădinii Copou, unde stă vreme de două luni. După acest răstimp, este trimis la închisoarea Văcăreşti şi de acolo va fi repartizat la „munca de jos”. Aşa se explică faptul că, timp de mai multe luni, captivitatea sa continuă în lagărul Fundulea, de lângă Bucureşti, unde trebuia strâns bumbacul de pe câmp. Printr-o fericită întâmplare, comandantul lagărului, un oarecare Popescu, era fiul fostului bufetier de la Camera Avocaţilor din Dorohoi. Soţia comandantului i-a recunoscut numele şi şi-a adus aminte că avocatul Stoeanovici îi obţinuse mamei sale „o pensie de 400 lei lunar”. În felul acesta, a fost reţinut în biroul comandantului, unde se ocupa de contabilitatea lagărului. Timp de opt luni, la Fundulea, a dormit într-o cameră cu 300 de paturi. După Fundulea, a urmat închisoarea de la Piteşti (concepută pe vremuri de Armand Călinescu…). Regimul de aici era extrem de sever: „celule cu patru paturi suprapuse, cu câte două persoane în fiecare pat şi o persoană în plus, care, cu rândul, trebuia să doarmă jos”. N.S. era şeful celulei respective, unde, de două ori pe zi venea o inspecţie. Deţinuţii aveau voie să iasă în curtea închisorii numai la două săptămâni. După luni de detenţie cu acest regim deosebit de strict, la 23 aprilie 1954, este eliberat din închisoarea Piteşti unde se specifică tocmai că detenţia lui se datora faptului că „a fost demnitar politic în regimul burghez”. La ieşirea din închisoare i se dă un bilet de tren valabil numai pe distanţa de 100 km., dar pentru a ajunge la Bucureşti îi mai trebuiau câţiva lei în plus, pentru care se vede nevoit să facă o chetă în gară, reuşind să ajungă, în cele din urmă, în Bucureşti, unde se duce la fiica sa, Magda Mişu. Cum slăbise cu peste 30 kg şi era aproape în picioarele goale, a fost greu de recunoscut. Căratul lemnelor în gara Piteşti îi provocase o dublă hernie şi, numai graţie nepotului său, academicianul profesor Th. Burghele, este internat şi tratat timp de şase luni în spitalul Panduri. La întoarcerea lui în oraşul Roman, primeşte, din nou, domiciliu obligatoriu, deşi, la ieşirea din închisoarea Piteşti, i se spusese că va fi scutit de această formulă coercitivă. Timp de 10 ani este supus interdicţiei de a putea călători în alt oraş şi, numai datorită intervenţiei salutare a nepotului său, Th. Burghele – care tocmai îl operase pe tatăl ministrului de interne de acea
perioadă -, i se ridică această interdicţie.

În anul 1955, se stabileşte la Moreni, la fiica sa Sonia Brăteanu, văduvă cu doi copii, împreună cu care va locui timp de 13 ani, fără pensie şi deposedat de toate bunurile. La Moreni, dă lecţii particulare de latină şi franceză, graţie cărora subzistă, dar, şi aici, i se montează un proces public: „ca urmare a trecutului meu politic, mi s-a montat un proces public în sala cinematografului din Moreni. Înainte de acest eveniment, am fost chemat de către preşedintele Sfatului Popular al oraşului Moreni care mi-a pus în vedere să părăsesc acest oraş şi, în prealabil, să chem pe fiul meu Sacha Stoeanovici, aflat în Moldova, la Moineşti, unde găsise un loc de lucru. Cum el nu putea să obţină o învoire, am fost chemat la miliţia locală. Acolo am găsit două persoane, un fotograf şi un fost membru legionar. Am fost reţinuţi toată ziua, fără a ni se da ceva de mâncare, iar seara, îmbarcaţi într-o maşină, am fost duşi în sala cinematografului. În acest moment, mi-am dat seama să sunt dus într-o sală de spectacol pentru un proces public. Sala era plină de muncitori, care aveau misiunea să aplaude acuzaţiile care ni se aduceau. La începutul şedinţei a luat cuvântul secretarul partidului care, drept acuzaţie, a invocat plecarea mea la Paris, în anul 1910, la studii, trăgând concluzia că „î n R o m â n i a n u – m i p l a c e s ă t r ă i e s c”. A mai adăugat că ascult radioul, dar nu comentez ştirile auzite. Când am vrut să mă scol, ca să răspund, sergentul de gardă mi-a atras atenţia că „n u a m v o i e s ă v o r b e s c î n t r – o a d u n a r e p u b l i c ă”. Apoi mi s-a permis să mă întorc acasă şi, nu după mult timp, am plecat la Bucureşti, unde, neavând nici un fel de posibilitate de a locui undeva, am stat în Spitalul Panduri timp de 10 luni, iar apoi la fiica mea, Marguerite Nasta”.

În urma unui nou accident –din cauza căruia i s-a rupt colul femurului -, este din nou internat la Spitalul Brâncovenesc şi apoi reinternat la Spitalul Panduri, unde îşi va sfârşi zilele, în anul 1974, la vârsta de 85 de ani, înconjurat de copii şi de nepotul lui atât de fidel, profesorul academician Th. Burghele (care îşi petrecuse anii copilăriei la Vlăsineşti”.