Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

FRUMUȘICA. IN MEMORIAM: MIHAI PALAGHIA 

  • FRUMUȘICA
    IN MEMORIAM
    : Mihai Palaghia
    El. (Spiridon) Ionițescu

 

Dragă Mihai,
sau… Dragă Domnule Director

Eram din același sat, chiar de pe aceeași uliță până la un punct…
Ne întâlneam rar…
Mai des se întâlneau părinții noștri care se înrudiseră – după obiceiul creștinesc al gospodarilor – și se chemau cu  titluri de noblețe cum ar fi:  Cumătru, Cumătra, Nașul și Nașa, Fina și Finul.
Mi-amintesc că in timpul examenului de admitere la Universitatea din Iași ai zis părinților mei că voi reuși. Tu citiseși lista afișată cu rezultatele la probele scrise (fuseseră 3…) si ai tras concluzia înainte de a susține eu examenul oral (o probă). In treacăt fie spus… extenuante mai erau examenele de admitere pe vremea noastră! Unii chiar s-au sinucis că n-au intrat. Eu am rămas cu insomnie pe toată viața…
În sfârșit…. Tu – fiind cu puțin mai mare decât mine – erai deja student și te aflai în Iași ca să susții un examen.
Anii au trecut, am terminat facultatea și – urmând un vis al meu –  am luat un post cât mai aproape de București… Bineînțeles, la țară, că asta era soarta noastră, a „umaniștilor”. Mi-am făcut acolo stagiul („serviciul militar”, cum îl chemam…), am dat Definitivatul la București.
După o tentativă nereușită de a mă apropia și mai mult de Capitală m-am întors pe aceleași coclauri… În pădurile dintre Vrancea și Buzău. Acolo unde „dacă ieși noaptea afară te apucă ursul de fund…” cum ziceau cei cărora le ceream informații în prima zi când am mers la Inspectoratul Județean de Învățământ.
Acolo în sat era curent electric dar în școală nu. Cancelaria nu avea nici un scaun. Dar tocmai era luna de practică. Am cules fructe de pădure cu copiii și am cumpărat mai multe… Aveam de mers pe jos prin pădure 8 km până la școala de coordonare (că mă puseseră un fel de directoare… până când am refuzat să intru în Partidul Unic…) și alți 8 km – în sens opus – până la primul autobuz care ne ducea la oraș… Autobuz pus după demersuri făcute de noi, proaspăt cadre didactice.
S-a întâmplat că a venit mama la mine pentru prima dată… A apucat ploi, noroaie, a plâns… S-a întors la noi în sat foarte hotărâtă să facă ceva…
Și a făcut! A vorbit cu tine care erai Director în comuna Frumușica…
Pentru Școala din Frumușica la care lucrai zi de zi, aveai un vis: voiai ca toate cadrele să fie calificate…
Îți mai lipsea un profesor…
Nu știu cum ai făcut dar în scurt timp m-am pomenit cu o hotărâre de transfer în județul Botoșani, titulară la Albești unde din păcate nu am fost niciodată.
În realitate eram  angajată la Frumușica.  Aveam de predat English la clasele V-VIII (inclusiv – de două ori pe săptămână – la Școala din Storești) și Româna la clasele IX-X. Erai Directorul meu!
***
 Domnul Director Mihai Palaghia!
         Pe vremea aceea erai „Tovarășul Director”.
Eram toți tovarăși!!! Obligați să ne adresăm unul altuia cu cuvântul de origine rusească pe care tare îl mai uram…
Săracul cuvânt! El nu avea nici o vină… Dar ceea ce ne povesteau părinții și bunicii despre invazia rușilor spre sfârșitul Războiului… ne cam îngrozea. Pe Bătrânelu’ (bunicul) l-au bătut ca să-i ia cu forța animalele din bătătură… Tata era adolescent, un fel de voluntar pe front, aghiotant al unui medic ofițer. Lăsase acasă vreo 50 de oi… La terminarea Războiului, ofițerul pentru care lucrase a insistat să rămână la București că l-ar fi trimis să studieze. Făcuse 7 clase în sat cu învățătorul Ionescu, celebru prin severitate…  Cum s-ar zice avea deja cultura medie dobândită la Școala din Vlădeni-Vale  (proiectată înainte de 1900 prin Reforma Spiru Haret și construită in anii următori). Specializarea practică (Masteratul ) o obținuse deja în câmpul muncii, pe ogor și cu animalele. Tata a refuzat oferta medicului…  A zis că se duce acasă că-l așteptau oile… A mai găsit doar o oaie, dacă îmi amintesc bine. Restul le mâncaseră rușii, uneori poate cu câte o amantă de-a lor… de prin partea locului.

Oricum… Domnul Director Mihai…,
noi ne-am înțeles în tăcere. M-am adaptat imediat la stilul tău „fără cuvinte”; doar eram doi țărani pentru care faptele contează, nu flecăreala. Veneai când voiai să asiști la lecțiile mele, fără să mă anunți. Dar nu am avut nici o situație conflictuală cât am lucrat împreună…
Nu te-ai „alterat” nici măcar atunci când unii dintre noi – puțini – eram criticați în ședințele tovarășilor mai mari de la Primărie. Probabil Domnia Voastră reușea să calmeze spiritele „băgătorilor de samă” din Epoca de Aur a poliloghiei Marxist-Leninist-Ceaușiste.
Aflam de la alții că Primarul a făcut aluzii la o tovarășă Profesoară care purta la Școală o fustă bizară. Asta eram eu care îmi cumpărasem o fustă midi și cam flu-flu de la Fondul Plastic din Iași. Era magazinul artiștilor plastici. Pe țesăturile din fibră naturală se distingeau desene originale, largi, asimetrice, și culori uneori cam vii; aveau ceva din îndrăzneala tablourilor moderne cu linii și culori inspirate di arta străveche.
Mai erau doi colegi criticați în acele ședințe, ei pentru că își permiteau să poarte barbă în fața copiilor.
Dar iată că într-o bună zi… Dat fiind faptul că Directorul și Primarul nu luaseră măsuri  drastice împotriva oilor negre…
In extremis, paznicii voluntari ai moralei comuniste au fost nevoiți să apeleze la Organe Centrale… Devenisem curiozități obsesive sau obsedante pentru unii sau „unul”. Eram un fel de „nerușinați”. Din fericire nu și pentru elevi. Pe ei nu-i deranja barba profului de istorie și nici fusta vie a Fondului Plastic ieșean.
Nerușinarea noastră trebuia sa fie cunoscută dincolo de granițele județului…
Păi nu tânjeam eu să ajung „cumva” cunoscută la București…?!
Și așa se face că….
Domnia Voastră Mihai ne informați în mod confidențial (fără tam-tam de ședință) că am fost reclamați la ziarul România Liberă… Eram tot vreo trei-patru… Sigur, Eu nelipsită… printre bărbați…
Ne-ați asigurat că Moralistul deranjat nu era Primarul. Ne-ați sugerat cumva că ostilitatea față de noi câțiva, pleca de „acasă” de la unii tovarăși colegi cu care ne salutam în fiecare zi și care ne zâmbeau „binevoitori”… în cancelarie unde uneori mă lansam în discuții „periculoase” cu profesorul de istorie care pe deasupra mai purta și barbă.
Coada de lemn a toporului ajută toporul ca să taie pădurea.
„Cele mai multe rele nu vin de pe afară/Nu le aduc străinii, ci ni le face toate/Un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.…” zice o fabulă clasică  [Toporul și pădurea în versiunea lui Grigore Alexandrescu].
A trebuit să dați socoteală superiorilor în legătură cu oile negre. Și a fost suficientă explicația dată la Județ de către Domnia Voastră. Se vede că ne-ați justificat cu mult tact. Ați știut de la început numele Turnătorului zelos dar noi nu v-am întrebat. Am preferat să-l ghicim…
***

EVENIMENT IMPORTANT!
      În acei ani, pe vremea „domniei” tale la Școala din Frumușica, l-am cunoscut pe ZIGU ORNEA, invitat „pe plaiuri natale” de către Biblioteca Județeană Mihai Eminescu a cărei directoare Dana Petraru l-a însoțit pe apreciatul istoric literar.
Ne-am întreținut destul de mult și plăcut cu neobositul cercetător  ORNEA și afectuos comunicativul om ZIGU.
Ai fost o gazdă demnă de străvechea ospitalitate a locurilor, dragă Mihai. Prevalând stilul simplu, direct, modest, s-a creat o atmosferă nonșalantă de „lucru”, de comunicare autentică, un fel de „clacă”. Mai târziu am publicat un interviu cu Zigu Ornea în Ateneu (Caiete Botoșănene).
În preajma Centenarului Eminescu i-am cerut și mi-a trimis un articol pentru volumul comemorativ EMINESCU – 100 pe care l-am pregătit eu atunci la Biblioteca Județeană în calitate de bibliograf și de organizator științific al Simpozionului Național EMINESCU – educație, carte, cultură, volum care nu s-a publicat, se pare că din lipsa de interes a „organelor de Partid și de Stat”…
Tot în n perioada Centenarului Eminescu Biblioteca Județeană și Muzeul au organizat la Frumușica un concurs. În juriu, Ionel Bejenaru și Valentin Coșereanu de la Muzeul Județean. Eu eram un fel de „moderator”.  Au participat două școli: Frumușica și Vlădeni. Au câștigat copiii din Vlădeni.
Dar să ne întoarcem la Domnia Voastră…
Un suflet ales ați fost, Domnul Director Mihai!

***
 Dragă Mihai,
   Cu plecarea mea de la Școala ta…  raportul nostru silențios-viziv s-a întors la tăcerea de înainte…
   În ultimii ani am stat puțin în județ și chiar în țară…  Dar când mă duceam la Arhivele Naționale din Botoșani să caut unele informații despre familia mea sau despre comuna noastră, îți găseam numele pe fișa materialelor consultate de mine. Tresăream. Mă bucuram mult și îmi propuneam să te caut dar nu aveam timp atunci și tot amânam… Până când am aflat că… ne părăsiseși… de curând.
Am reușit să dau de culegerea ta de folclor (din comunele Frumușica și Flămânzi) –  admirabilă muncă pusă în slujba MEMORIEI. Memoria Oamenilor, a Locurilor, a Obiceiurilor, a Artei strămoșilor noștri de la ȚARĂ, din satele bogate in meserii si măiestrii… odinioară!
Și aflasem că ai lucrat toată viața la o monografie a comunei Frumușica. M-am străduit să aflu ce se întâmplase cu ea. Domnul Gheorghe Median, distins cercetător, istoric și autor de cărți bune, fost muzeograf la Botoșani, știa ceva despre încercările tale de a o publica.
Am contactat pe fratele tău [Petrucă a’ lu’ Palaghia] din Vlădeni – ultimul cobzar și proprietar de cobză pe acele meleaguri. El mi-a dat numărul fiicei tale din Botoșani… IUSTINA!!! Nu am apucat să ne cunoaștem personal, dar am avut o perioadă de „colaborare” superbă, prin telefon si prin mesaje… Păcat că acel telefon al meu s-a stins  instantaneu și definitiv după puțin timp! O ființă deosebită, ca și tine… Aprecia mult munca ta și tare mai ținea să o publice, chiar și pe cheltuiala ei. Avea un cult pentru bunicii de la Vlădeni-Vale.
Comunicarea cu voi a fost, înainte de toate, o comunicare de suflet. Suflete natural distinse!
În această perioadă de ‘rătăcire’… pe urmele Monografiei tale am fost în contact și cu Domnul Primar Cornel Balașanu care m-a impresionat prin buna credință și entuziasmul Dumnealui… la ideea tipăririi lucrării tale.

  Spre sfârșitul anului 2022 mi-au ajuns pe mail articolele extrase din Monografia ta, publicate de revista Luceafărul sub titlul IN MEMORIAM, Mihai Palaghia! Demers pentru identitatea culturală. Monografia Comunei Frumușica. M-am bucurat să văd că monografia  era în curs de apariție (la Editura Agata, sub îngrijirea Dorinei Rodu).
Era normal ca munca ta să nu fie  în zadar.
Mult timp din viața ta, extenuare, pasiune. Efort de cinstire a ceea ce a fost VIAȚA comunei. A ceea ce au fost OAMENII din care ne tragem… Îmi doresc ca Monografia  să fie la loc de cinste in sufletele și în conștiința oamenilor, a profesorilor, a copiilor din Comuna FRUMUȘICA… și nu numai.
O să închei elogiind o vorbă a tatălui tău demnă de teatrul absurdului.
Era apicultorul dar și umoristul satului. Sau mai corect să-i zicem HÂTRUL acelor fascinante meleaguri colinare.
Îl întâlneam uneori la stația de autobuz din sat. Acolo lumea aștepta – sub soare, în frig, pe ploaie.  Nașu’ lu’ Palaghia – cum ne învățaseră părinții să-i zicem – era centrul atenției. El transforma așteptarea în ședință de cenaclu umoristic sătesc. Replicile lui aparent fără sens încălzeau sau răcoreau atmosfera… De altfel Eugen Ionescu – maestru recunoscut al absurdului în teatrul occidental – aprecia mult literatura noastră populară și pe Ion Creangă.
– Da’ unde te-ai pornit…Cumătre? Unde te duci?
– Iaca mă duc ca să am de unde veni!
Și-n ziua de azi, când mă întreabă cineva unde mă duc îmi vine să răspund ca tatăl tău.
– “IACA MA DUC CA SĂ AM DE UNDE VENI.”
Și-mi vine să râd, să râd… până mă apucă plânsul…
De fapt lumea îl întreba unde se duce nu DE CE se duce… Dar el, serios, dădea invariabil acest răspuns absurd pe care deși îl știam cu toții, îl întâmpinam izbucnind de fiecare dată în hohote de râs.
Mi-am amintit des de replicile lui în drumurile mele de la Firenze la Università degli Studi di Bologna unde am susținut lucrarea de doctorat [despre Sursele românești ale umorului lui Eugène Ionesco…].

BINE AI VENIT, MIHAI…!
El. S. Ionițescu
____________________

  •    Notă 1: Mi se întâmpla în străinătate ca, atunci când citeau pe actul de identitate locul in care m-am născut, să exclame: Ce frumos nume! Fru-Muzica!
  •    Eu mă grăbeam să adaug: „Aaa! Cuvântul vine din latină, de la formosus…  adică așa… Bello! Beutifull!”, la care persoana, un pic dezumflată, zicea  „Daa? Credeam că vine de la Muzica….”
  •    Aha! Că doar ce-i păsa cuiva de originea noastră latină?!
  •    Occidentul nu-i „cu ochii pe noi” cum perorează unii politicieni  „beți de cuvinte” de pe vremea lui Caragiale și nu numai.
  •    Sigur, în italiană (și nu numai..) litera S intre două vocale se citește Z… E de înțeles încântarea lor la auzul muzicalității cuvântului  –  și m-am împăcat cu gândul că la urma urmei tot frumos e și citit așa… Fru Muzica!
    ––––––––-
    Notă 2: Există un idiom absurd în limba engleză [I get to see a man about a dog] care-mi aduce-n suflet „vorba” tatălui tău Iaca mă duc ca să am de unde veni. Dacă nu are chef să-ți spună unde se duce, se întâmplă ca Englezul să-ți răspundă: Iaca tre’ să mă văd cu unu’ pentr-un câine.
    –––––––––
    Notă 3: M-am întrebat des și cu durere oare unde or fi dispărut sumanele, ițarii, cămășile, opincile, fluierele pe care tinerii le „închiriau” de la bătrâni și-n noaptea de Anul Nou ne încântau cu spectacole de teatru popular. Primiți Nunta?; Primiți Pacea?; Primiți Banda…? Banda lu’ Jian ori a lu’ Codrean, Coroi… După ce în Noiembrie și Decembrie se chemaseră la repetiții sunând și răsunând  din corn… de-ți vindecau sufletul și mintea.
  •     Și tot cu durere mă întreb unde au dispărut cobzele cu care Formația de cobzari din Frumușica apărea la TV pe vremuri (impresionant!!!) în cadrul Festivalului “Cântarea României”…?!  Și-i iert de o mie de ori „nebunului” Adrian Păunescu osanalele aduse regimului comunist când revăd în gând „osanalele” pline de entuziasm și pasiune aduse promovării folclorului autentic care – ca să nu dispară – poate că ar fi avut nevoie de mulți ca el…
    ______________

P.S.:  În treacăt fie spus, am înțeles că acum Școala din Frumușica este cam pe cale de dispariție din lipsă de elevi…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania