Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 6 martie 2014
Editor: Ana Maria Maluș, 7 martie 2014

G.T. Kirileanu, „Martor la Istoria României 1872-1960”, de Constantin  Bostan:

    Familia Regală şi grija faţă de copii

„Îndată după intrarea României în război, pentru protejarea familiei regale de pericolul atacurilor aeriene, s-a hotărât ca aceasta să părăsească Palatul Cotroceni. Regele Ferdinand şi Principele Carol s-au instalat aproape de Bucureşti, în Cartierul General de la Scrovişte (lângă Periş), iar Regina Maria şi ceilalţi cinci copii s-au mutat la Buftea, în reşedinţa familiei Ştirbei…

Principesa  Ileana şi Prinţul Mircea adesea au fost bolnavi de stomah…, Regele îi vede foarte rar, iar Regina nu stă cu ei decât preţ de un ceas pe zi. Într-un cuvânt, lipsă totală de bună creştere a copiilor”, scrie G.T. Kirileanu la 17/30 octombrie 1916.

În Note la carte (236) Constantin Bostan explică: „Neimplicarea lui Ferdinand în creşterea copiilor era evidentă şi soţiei sale, încă de la primii născuţi: „Nando se ocupă din nou de timbrele lui şi de regulamentele militare, lăsând educaţia copiilor în seama primei persoane care insistă s-o facă. La el, groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă”. Cât despre ea, absenţa unei atenţii constante  pentru copii s-a datorat în mare parte spiritului energic şi voluntar, ce-o împingea mereu la acţiune şi implicare publică.

Începând  din vara lui 1916, Regina Maria  avea şi mai multe motive de a se dărui altora, mai puţin propriilor copii… Din îndemnul Elizei Brătianu îşi făcuse iniţierea în activităţile de „Crucea Roşie” încă de pe vremea holerei izbucnite la sud de Dunăre, în timpul campaniei din 1913, iar acum s-a dedicat de îndată, cu toată abnegaţia, asistenţei medicale pentru răniţi (a început prin a organiza şi conduce un spital de război în chiar fostul Palat Regal)”.

Joi, 20 octombrie/2 noiembrie 1916, scrie G.T. Kirileanu, Prinţul Mircea se stinge din viaţă. Şi în continuare sunt redate vorbele Reginei din Maria, Regina României, vol. III, p. 69: „….Azi dimineaţă starea lui nu s-a îmbunătăţit, dar nu e nici mai rea decât ieri. Mititelul  continuă să lupte eroic împotriva morţii… …Seara. Mircea a murit la ora nouă, cu mâna lui într-a mea… …L-am îngropat pe Mircea în vechea biserică de la Cotroceni”.

La 3/16 noiembrie, Kirileanu redă ceea ce îi scria la 3 noiembrie Regina Maria Prinţului Carol, reproşându-i  că nu face nimic, nimic pentru ţară: „De-aş fi eu un bărbat, aş fi steag în fruntea luptătorilor. De două săptămâni mergem din dezastru în dezastru. Mii de morţi, mii de bolnavi în spitale. Atâţia se luptă fără să ştie pentru ce luptă. Dar luptele sunt pentru tine.  Iar tu stai comod în locuinţa ta. Două  ceasuri studiezi  hărţile, apoi ceteşti, te duci la  ceaiul prietenilor şi după aceea te plimbi într-un automobil  care nu-i al tău. Batalionul  tău e distrus. Aveai acolo atâţia prieteni şi acum nu  vrei să ştii de ei. E rezonabil? Ascultă pe mama ta care-ţi scrie crud, dar fiecare cuvânt e adânc simţit.

Prilejul de glorie l-ai scăpat. N-ai făcut nimic, nimic…dar tot nu-i prea târziu să te trezeşti din acest egoism ruşinos. Un cuvânt de mângâiere în spitale, un pachet de ţigări, măcar, celor în suferinţă…

Eram fericită, acum am un colţ al morţii în inima mea. Fă să fiu mândră de tine…”

Folosind alte documente (Hannah Pakula, Ultima romantică… pp. 259-260) îngrijitorul Ediţiei, Constantin Bostan, la Note (239), redă reproşurile adresate şi lui Ferdinand : « În perioada aceea, Maria începuse să-şi concentreze speranţele dinastice asupra lui Carol, care era infinit mai enregic  decât tatăl său. Ea l-a atacat pe Rege pe tema Princepelui Moştenitor, acuzându-şi bărbatul  de « comportament criminal » şi că « se joacă cu viitorul  fiului său », netrimiţându-l pe front.  Întorcându-se spre Carol, ea l-a sfătuit să acţioneze imediat pe cont propriu: „Trebuie să te duci mâine, dacă nu chiar azi!… Du-te din trupă în trupă, de la un general la altul, indiferent de vreme sau drumuri sau greutăţi, împarte-ţi viaţa cu ei, fii prietenul lor,  sprijinul lor, lasă-i să aibă sentimentul că eşti pretutindeni, că nici un efort nu este prea mare, nici un sacrificiu prea greu…”

Duminică, 13/26 noiembrie 1916 Regina şi prinţesa Ştirbei călătoreau împreună cu trenul regal la Iaşi. Kirileanu consemnează: „Regina a stat de vorbă cu Regele şi Prinţul Carol, la Cartierul general. Discuţie foarte aprinsă. A adus vorba şi de viaţa prea uşoară a Prinţului. Chiar e orb la suferinţele din jur şi marea grozăvie a războiului? Faptul că Prinţul fusese numit adjutant regal la Marele Cartier General  o mai liniştea şi îi dădea mângâiere”.

Principesa Mărioara lucrează într-un spital, cot la cot cu personalul sanitar. Prinţul Carol ajută şi el uneori pe Regină, care-l vrea mai alături de ea şi ocupat cu treburi mai serioase, prin care să se facă cunoscut şi iubit oamenilor… În rest, prinţul îşi petrece timpul  tot fără chibzuinţă, mai cu samă la jocuri de cărţi ori plimbându-se fudul, încolo şi-ncoace, cu automobilul lui elegant, scrie Kirileanu (p. 275).

La 4 ianuarie 1917, vine Regele, cu Prezan şi Berthelot, pentru un consiliu general şi pentru a se hotărî toate cele trebuitoare cu privire la plecarea Prinţului Carol în Rusia, cu Ion C. Brătianu, la Conferinţa Împătritei Înţelegeri, mai ales că cea preconizată a Reginei nu a mai avut loc.

Miza prezenţei lui Carol  în Rusia, îl completează îngrijitorul cărţii pe autor în Nota adăugată (254),  “nu privea atât implicarea acestuia în chestiunile războiului, cât reluarea tatonărilor din 1914, privind o posibilă căsătorie a acestuia cu fiica mai mare a Ţarului (Marea Ducesă Olga). Motivul? După o primă pasiune pentru Ella Filitti, începută prin 1913,  şi o legătură mult prea vinovată cu liceana Maria Martini (1916), ce s-a încheiat cu naşterea unui prunc ajuns direct la orfelinat, familia vroia să-l domolească pe năbădăiosul  prinţ, mult prea dispus la aventuri morganatice, plasându-l pe ţărmul aurit al unei căsnicii închegate sub semnul sângelui albastru.

Dar, cum în asemenea situaţii nimeni nu poate intui viitorul , despărţirea lui Carol de Ella (nepoată a d-nei Maria Poenaru, fostă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta) a condus, culmea ironiei, la facilitarea dezastruoasei relaţii a Prinţului cu Zizi Lambrino, aceasta fiind… prietena apropiată a Ellei Filitti”.

Este reluată şi redată din Paul D. Quinlan, Regele playboy: Carol al II-lea de România,  Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 53, întâmplarea suplimentară: ajuns în Rusia, Carol nu numai că a ignorat-o pe Olga, dar a manifestat interes şi a cerut-o pe Maria, fiica cea mică a Ţarului, care l-a refuzat spunându-i că fata de abia este şcolăriţă…

O fire foarte ciudată era şi prinţul Nicolae. „Întotdeauna mă miră că Nicki cere să mă însoţească: el nu se îngrozeşte de spitale şi vrea să vină mereu cu mine şi să-mi fie de folos. Aceasta este o latură ciudată a firii lui, peste măsură de isteaţă, înflăcărată, neastâmpărată şi prea simţitoare”, observă Regina în Povestea vieţii mele, vol. III, P. 111.

La Şcoala Militară, Prinţul Nicolae cere să i se arate maşina în care vâri un porc şi iese un car de cârnaţi şi adaugă: Eu sunt deştept, doară!…redă Kirileanu.

Însuşi Iorga, arătându-i caietul Prinţului Nicolae, spune lui Kirileanu: Eu nu pot face pe pedagogul pentru acest copil foarte neastâmpărat, vrea însă să-l ţină până i-a insufla o direcţie şi gustul învăţăturii, ca să-i poată aminti când va fi mare – ştii, când îţi spuneam cutare şi cutare lucru…

Când Iorga face lecţii despre Dobrogea cu prinţul Nicolae se plânge că nu-i sunt apreciate, pentru că tânărul nu-i mulţumeşte…

Vizitat de Kirileanu la 1/14 decembrie 1917, Iorga i se plânge: astăzi a avut lecţii cu prinţul Nicolae. L-a îndestulat cu de-ale mâncării, dar lecţia a mers greu, din cauza neatenţiei şi neastâmpărului său.

„Prinţul Carol n-a vizitat la Iaşi pe prietenii săi răniţi pe front. Regele Ferdinand s-a mirat că, venind de pe front, nu l-a întrebat despre prietenii lui, ci s-a pus la joc de cărţi. De altfel, aşa face şi acum în saloane: fără a da mâna cu lumea, se îndreaptă spre masa de cărţi, unde joacă toată noaptea” (p. 332).

La 1 septembrie 1918 citim: „Falsul bolnav de la Târgul.Neamţ – Prinţul Carol, după ce a ospătat cu părinţii săi, a plecat imediat la Odessa, pentru căsătoria cu Zizi Lambrino, părăsindu-şi batalionul şi trecând hotarul ţării în chip clandestin. Consternat, Regele a trimis după el”. Urmează ce a scris Kirileanu mai târziu: „Lovitura  primită de Rege şi Regină a fost teribilă. Chiar şi ştirile mai vechi despre purtarea Prinţului nu lăsa loc şi pentru o asemenea faptă dezonorantă, cu atât mai mult în timp de război”.

În  instrucţiunile date  ofiţerului Casei Regale ca să-l trezească la realitate pe Prinţ se spunea: „Înainte de a vă autoriza de a întrebuinţa forţa, asiguraţi-vă că nu mai este nici o nădejde de a obţine reîntoarcerea la sentimentul realităţii. În interesul lui, chiar dacă este irevocabil hotărât să-şi pună planul în execuţie, arătaţi monstruozitatea  ca ruperea definitivă cu Familia şi Ţara să se facă pe pământ străin, sub paza unor baionete străine, ieri încă în luptă cu noi. FERDINAND”.

Generalul Al. Averescu, militar şi comandant, era şi el indignat: „Prinţul n-are nici o calitate pentru domnie… La 29 octombrie 1916 primisem ordin  să mă retrag din Valea Prahovei; toţi erau abătuţi şi trişti; trebuia să se dea bătălia de la Bucureşti; sondele erau incendiate…

În această atmosferă groaznică, a trebuit la 9 ore (seara) să ordon şefilor de corp să se retragă de la masa cu Prinţul,  ca să execute ordinile, dar Prinţul  a stat la masă până la 3 dimineaţa; patrulele inamice erau la 20 kilometri!…”

Marghiloman era hotărât să-l înlăture pe Principele Carol de la moştenirea tronului…

Regele dă misiune lui Ion I.C. Brătianu să se întâlnească  în particular cu prinţul Carol care se aflase „în arest” la Mânăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ şi să aibă o discuţie hotărâtoare cu el. Întâlnirea lor are loc la Iaşi la 31 octombrie/ 13 noiembrie, după care Brătianu face raport Regelui: „Am spus Prinţului că nu va putea domni dacă ar persista în căsătoria sa şi că renunţarea lui la Tron ar echivala cu o dezertare. Socoteam chiar că, dacă ar fi fugit înaintea (din faţa) inamicului, Principele ar fi  mult mai puţin vinovat faţă de Ţară, căci zeci de mii de ostaşi l-ar fi putut înlocui, dar că a dezerta de la Coroană înseamnă a face Dinastiei o situaţiune periculoasă şi că nimeni altul nu putea atunci să îndeplinească sarcina pe care o avea.

I-am spus să asculte de părinţi, să nu uite că tinereţea poate întotdeauna să mai înveţe şi că, pentru Suveran, a şti să asculte este o calitate de căpetenie…

Fapt este că Principele are înfăţişarea unui om năucit, îndărătnic, fiindcă simte că obiecţiunile sale nu au temei. E hotărât să lase să fie anulată căsătoria sa, cu speranţa că mai târziu va reîncepe. Am nădejdea totuşi că acţiunea timpului îl va scoate din starea hipnotică în care se găseşte acum şi, de altfel, o lege ar trebui între timp să reglementeze căsătoria princiară”.

La raport se anexa şi angajamentul scris al Prinţului: „Nu mă opun  la anularea actului de căsătorie încheiat la Odessa. 11/XI/1918. CAROL”.

Principele Carol e inconştient. M-am încredinţat azi din nou, când mi-a spus că-i informat despre oprirea soţiei sale de a veni la Bucureşti şi, în asemenea caz, nu se va ţinea de cuvântul dat Regelui prin Brătianu, cu privire la anularea oficială a căsătoriei, spunea la 4/17 decembrie 1918 prinţul Ştirbey într-o convorbire cu G.T. Kirileanu. Stare care rezulta şi din aceea că, în condiţiile date, Carol ceruse să-i vie din nou în serviciul personal neamţul  Frodnenau, fără să-şi dea socoteală că ar fi cam trebuit să-şi mai înnoiască suita casnică cu români.

În după amiaza zilei de 6/19 decembrie a fost călărie la km. 10, Şoseaua Ploieştilor. Între cei prezenţi şi principele Carol. Au fost şi întreceri la alergări peste obstacole. Calul Prinţului Carol dădea regulat obstacolele jos… Cum a trecut Carol peste alte obstacole, Kirileanu nu mai relatează. Deocamdată, opera lui Constantin Bostan se opreşte la anul 1918 după cum am spus, viitoarele volume ale Jurnalului şi epistolarului Kirileanu, – când vom fi anunţaţi.

Cu un an în urmă, în decembrie 1917 (p.316), însuşi G.T. Kirileanu, Bibliotecarul M. S. Regelui, membru al Societăţii Istorice Române, scrisese că îşi poartă „nemângâiat doliul muncii sale pierdute”, şi că până vor veni timpuri mai bune care să-i îngăduie altă muncă potrivită sufletului său liber, regreta că anii tinereţilor sale trecuseră, şi împreună  cu dânşii, „avântul şi credinţa cea caldă”.